Statele Unite revin la rolul de moderator geopolitic pe mapamond

DE Ion Petrescu | 07.02.2021 - 22:30

Analizând cu atenție reacțiile unor oficiali europeni, la alocuțiunea președintelui Joe Biden, care a fost dedicată noului curs al politicii externe a superputerii nr. 1, din lumea de azi, este evident că la frontiera de est a comunității euro-atlantice a existat o înseninare.

SHARE

O înseninare vizibilă pe chipurile liderilor statelor cândva socialiste, azi membre ale Organizației Tratatului Nord-Atlantic, respectiv Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, România și Bulgaria.

În mod special, pentru statele baltice, Polonia și România, direct interesate în promovarea conceptului NATO, de consolidare a apărării colective și a descurajării oricărei intenții de agresiune, a contat faptul că noul președinte al SUA a afirmat că  „alianțele americane sunt cele mai mari atuuri ale noastre”, în timp ce a avertizat atât Rusia, cât și China de determinarea americană.

Schimbarea de orientare și de ton, de la Casa Albă a fost confirmată și de convorbirea telefonică dintre președinții SUA și Rusiei, în care Joe Biden i-a precizat interlocutorului său că o epocă s-a încheiat și este o altă etapă a raporturilor statale bilaterale. În plus, șeful statului american a cerut omologului de la Kremlin ca să-l elibereze imediat pe liderul opoziției Alexey Navalny „fără nicio condiție”.

Ulterior, purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a declarat că Federația Rusă nu va tolera ultimatumurile din partea S.U.A., precum „retorica agresivă, neconstructivă" a lui Biden, în dialogul telefonic cu Putin. Aspect care induce supoziția că Vladimir Putin a ascultat, cu deferență, ceea ce îi spunea președintele american, dar a preferat să îl pună la punct ulterior, prin purtătorul său de cuvânt, pentru a evita o tensionare a primei convorbiri telefonice cu Joe Biden. 

Sigur că, pe un ton mai conciliant, același Dmitri Peskov a afirmat că Moscova speră ca ambele părți să poată purta un dialog util, atunci când interesele lor coincid. O mențiune care indică, din păcate, o încremenire în proiectul cunoscut al lui Vladimir Putin, de refacere a sferei de influență a decedatei Uniuni Sovietice. 

În traducere liberă, trupele ruse vor rămâne, în continuare, în: Transnistria, Crimeea, Donbas, Abhazia, Osetia de Sud, dar și între Azerbaidjan și Armenia, oficial pentru prevenirea repetării conflictului armat de anul trecut, dintre cele două state foste sovietice. 

Confruntat, din start, cu un asemenea imobilism geopolitic la est de NATO, Joe Biden a optat pentru menținerea actualului efectiv de militari americani în Germania, ceea ce constituie o veste bună, pentru guvernul de la Berlin, având în vedere numărul mare de germani, câteva mii, care lucrează la bazele militare ale SUA, pe teritoriul german, cu remunerații substanțiale, în arealul logistic. 

De altfel, în ultimele două săptămâni, Joe Biden a vorbit, tot la telefon, cu o serie de lideri din state aliate și partenere, precum Australia, Coreea de Sud, Japonia, pe de o parte, Canada și Mexic, pe de altă parte, dar și cu secretarul general al NATO, premierul britanic, cancelarul german și președintele Franței. În mod pragmatic a restabilit bunele obiceiuri ale colaborării reciproc avantajoase și fortificării alianțelor statelor democrate.

În noul context, nici actualul și nici viitorul cancelar al Germaniei nu vor mai putea spune europenilor că apărarea Uniunii Europene va trebui să se bazeze doar pe forțe proprii. Un enunț bombastic, care atunci când a devenit prima oară public a provocat zâmbete și ironii la Moscova. 

După cum, probabil, nici președintele Franței nu va mai agita fantoma armatei europene - în condițiile în care niciun stat aliat, de pe bătrânul nostru continent, nu are de gând să finanțeze unități separate, unele cu misiuni în cadrul NATO, altele puse la dispoziția Comitetului Militar al UE - și tacit va renunța și la afirmația uluitoare, în care invoca apărarea multidirecțională, inclusiv împotriva SUA, un puseu mai degrabă de sorginte deloc realistă, decât generat de o cumpănire înțeleaptă a alianțelor, forțelor militare, economice și politice existente pe mapamond. 

În privința relațiilor dezirabile, dintre Republica Populară Chineză și Statele Unite ale Americii, 

Joseph Robinette Biden Jr. a invocat o sintagmă nouă - răbdarea strategică.

Asta înseamnă o evoluție graduală a contracarării acțiunilor agresive, coercitive ale Chinei, menținerea și întărirea avantajelor militare americane în zona Pacificului, apărarea diplomatică a valorilor democrate, investiții mărite în tehnologii avansate și restabilirea parteneriatelor de securitate vitale, în arealul asiatic.

Deocamdată, dialogul dintre noua administrație prezidențială americană și autoritățile de la Beijing s-a purtat doar la nivelul miniștrilor de externe.

Astfel, secretarul de stat al SUA, Antony Blinken, a vorbit cu omologul său, ministrul de externe, Yang Jiechi, vineri, 5 februarie 2021, când  a cerut Chinei să condamne lovitura militară de stat din Myanmar și să nu amenințe stabilitatea internațională, în special în strâmtoarea Taiwanului. Secretarul de stat Blinken a subliniat că Statele Unite vor continua să susțină drepturile omului și valorile democratice, inclusiv în Xinjiang, Tibet și Hong Kong.

Cum era și de așteptat, ministrul chinez de externe a cerut omologului american să respecte suveranitatea Chinei și l-a avertizat pe Blinken că orice încercare de a calomnia China nu va avea succes. Detalii ce confirmă mai degrabă o verificare pragmatică a agendei bilaterale, focalizată pe punctele de vedere net divergente.

Va reuși Joe Biden să îmbunătățească relațiile SUA cu China comunistă? În memoria colectivă a rămas plimbarea, unul lângă altul, printr-un parc însorit, a președintelui Barack Hussein Obama II - pe timpul căruia Joe Biden era vicepreședinte - cu liderul chinez, de atunci și de acum, Xi Jinping.

De aceea este prematur să se tragă concluzia că relațiile între cele două mari economii ale lumii - americană și chineză - vor rămâne ostile, asta și pentru că este posibilă o înțelegere, la nivel înalt, de tipul win-win. Atâta timp cât o situație de acest gen va fi convenită între Washington D.C. și Beijing, atunci, pe plan politic, obiectivele strategice chiar dacă vor reitera poziții clar diferite, recursul la soluția manu militari va fi evitat în mod constant.

Vladimir Putin și Xi Jinping se află în aceeași postură, în relația lor, ca președinți, cu noul omolog american. Ei reafirmă opțiuni cunoscute, deloc negociabile, pentru Moscova și Beijing, în timp ce la Casa Albă decizia a fost luată, aceea de a miza în această competiție dură, pe forțele diplomației americane, dialogul - oricât de lung, obositor și chiar enervant ar putea deveni - fiind preferabil confruntării de un alt tip, în care, practic, nu ar exista niciun învingător.

În discursul său, de 20 de minute, pe care Joe Biden l-a rostit la Departamentul de Stat al SUA, liderul de la Casa Albă a afirmat că apărarea libertății, promovarea oportunităților, susținerea drepturilor universale și respectarea statului de drept sunt „firul de bază al puterii noastre globale” și oferă SUA „un avantaj permanent” asupra lumii, în această etapă.

Noutățile sunt perceptibile în detalii. Astfel, președintele american  a avertizat că SUA se confruntă cu un moment de „accelerare a provocărilor globale” - de la pandemia actuală la criza climatică și până la proliferarea nucleară - toate acestea urmând a fi rezolvate doar de către națiuni care lucrează împreună. „Nu o putem face singuri”, a declarat el, ceea ce induce o speranță privind efectele pozitive ale promovării constante a inteligenței colective, în depășirea unor crize pasagere.

Sigur că Joe Biden vrea o delimitare de politica predecesorului său, care promova „America First” și își propune revenirea la realitatea că aliații merg înainte și acționează umăr la umăr. Dar de la enunțarea unui concept, la implementarea sa există o distanță. Una vizibilă și pe timpul celor două teste la care a trebuit să facă față noua administrație de la Casa Albă.

Un test a fost în Asia, unde o lovitură de stat militară a îndepărtat liderii civili de la conducerea fostei Birmania, actualul Myanmar. Biden a cerut liderilor militari din Myanmar să renunțe la puterea pe care au preluat-o și să-i elibereze pe avocații și activiștii pe care i-a întemnițat. O cerere tratată cu tăcere, în condițiile în care China a blocat, prin veto, intenția Consiliului de Securitate al ONU de a răspunde cu măsuri adecvate situației din această țară.

Altă testare a Casei Albe s-a derulat în Europa, la Moscova, unde Alexei Navalny a fost condamnat de o instanță, la închisoare, pentru mai mult de doi ani. Iar apelul telefonic al lui Biden, către Putin, de facto a fost nu numai ignorat, dar nu a anulat intenția Kremlinului ca liderului opoziției ruse să i se deschidă acum un al doilea proces.

Cum evoluează România, în această dinamică ecuație geopolitică?

Dacă este să ne luăm după un fost ministru de externe autohton, o vreme și europarlamentar, mai nou un fel de Casandra, ale cărui preziceri sunt vetuste, NATO însuși este o problemă, aspect care indică nu doar o percepție voit negativistă, ci și o ignorare, probabil premeditată, a dosarelor geopolitice asumate în comun de statele membre ale Alianței, pentru a contribui, pe baza consensului, în spirit constructiv, la prevenirea unor noi confruntări militare acolo unde războiul a generat valuri de refugiați, disperare, țări prăbușite economic, devastate de luptele fraticide, depopulate în urma intervențiilor unor armate străine, din țări limitrofe, cu ambiții hegemonice locale.

Pe de altă parte, ambasadorul actual al României în SUA preciza importanța pe care, în mod obiectiv, noua administrație prezidențială americană o va acorda relației dintre Washington D.C. și București, din rațiuni de continuitate a interesului strategic al Statelor Unite, în zona Mării Negre, unde în aer și în largul apelor maritime se menține talonarea avioanelor și navelor militare americane - venite în vizite anunțate la aliați - România, Bulgaria și Turcia - și parteneri - Georgia și Ucraina - din această zonă, una de clară confruntare, deocamdată doar imagologică și politică.

Ambasadorul român, din Washington DC, mai aprecia că în următoarele șase luni este posibilă vizita la Departamentul de Stat a șefului diplomației românești.

Acolo, în aula mare a ministerului american de externe, atunci când sunt vizite ale cursanților din colegiile NATO, precum cel din Bavaria, în Germania, sau cel de la Roma, este expusă harta mare a lumii, unde am văzut cum prezintă experți tineri proiecția politicii externe a Statelor Unite, de regulă, pentru deceniul următor. În noul context politic intern, actuala administrație prezidențială a Statelor Unite poate miza doar pe următorii opt ani.

O perioadă în care Parteneriatul Strategic dintre România și SUA va fi continuat și întărit, în primul rând, prin cooperarea militară bilaterală, dar și prin sprijinul reciproc în cadrul NATO. De altfel, ultima delegație română relevantă, care a trecut Oceanul, a fost aceea condusă de actualul ministru român al apărării, ce era secondat de tânărul șef al Statului Major al Apărării și alți oficiali, de la București.

Poate nu ar strica să se aibă în vedere, în următoarele șase luni, și o vizită a șefului Apărării României la șeful Comitetului Întrunit al Șefilor de State Majore de la Pentagon, un demers la acest nivel având greutatea sa pe planul acțiunii convenite în situații de criză, când contează să știi unde să suni și să cunoști capacitatea de decizie a interlocutorului de la celălalt capăt al comunicării telefonice.

Ar fi o reiterare necesară, publică, în viitorul imediat, la nivelul celor care conduc organismele militare din cele două state, a adevărului imbatabil că pe plan militar este cultivată inteligent soluția de tip win-win, una care este așteptată - de trei decenii - a fi implementată și la nivel guvernamental, pe plan economic.

Comentarii


© 2021 NEWS INTERNATIONAL S.A.