Nu-mi schimb cu anii numărul de telefon sau adresa de email. Nu mă tem că sunt monitorizat în fiecare clipă. Și, în general, nu sufăr de boala vorbitului în șoaptă. În cazul meu, cred că „Big Brother“ și-ar pierde vremea. Ce-ar menționa în raportul de urmărire nu cred c-ar putea fi decât o revistă a presei în avanpremieră.
Prin urmare, nu-mi aduc aminte să mai fi simțit demult că se află cineva pe urmele mele. Cu câteva excepții care, azi, mi se par hilare.
Prima, un mandat de ascultare obținut de SRI-ul lui Virgil Măgureanu prin ’92, pe motiv că redacția la care lucram îi trimisese Regelui Mihai o invitație prin fax. Și, carevasăzică, puneam în pericol forma republicană de guvernământ peste care domnea „democratul“ Ion Iliescu.
Apoi, peste decenii, filajul episodic al unor paparazzi tocmiți de mogulul Sebastian Ghiță să mă însoțească noaptea târziu de la televiziune și până acasă. Era în perioada în care mă ocupam îndeaproape de „faptele de arme“ ale amicului său, generalul Florian Coldea.
Prin urmare, nu mică mi-a fost mirarea să constat că, odată cu pandemia, se înmulțesc din senin tentativele de interceptare. Ceva mai sofisticate, de bună seamă, că doar trăim în epoca pixelilor.
Anul trecut, în plin sezon al achizițiilor publice făcute pe repede înainte, statul român s-a gândit să renunțe la măștile luate, prin intermediari, din China comunistă. Așa că a cumpărat milioane de măști din... Vietnamul comunist. Cum zice o vorbă din popor, am scăpat de dracu’ și-am dat de tac’su!
La câteva zile după ce jurnaliștii de la Newsweek România se interesau oficial de această afacere, cineva cu IP vietnamez încerca să se logheze pe contul de Microsoft al subsemnatului. Am zis că e o coincidență, chiar dacă una din cale afară de bizară.
N-a trecut niciun an și, ce să vezi, o nouă coincidență.
La sfârșitul lunii februarie, după audierea noului șef al CIA în Congresul american – în care ambasadorul William Burns atacă fără menajamente China comunistă –, le trimit colegilor mei câteva linkuri despre Institutele Confucius.
O rețea de organisme aparent academice, finanțate cu bani grei de regimul de la Beijing, prezente în universități din întreaga lume. Inclusiv în România.
Între timp, autoritățile din SUA și din alte state aliate au ajuns la concluzia că aceste institute nu sunt decât o acoperire pentru propaganda comunistă și chiar pentru spionajul chinez.
Colegii mei încep să pună întrebări în stânga și-n dreapta. Inclusiv la ambasada Chinei la București. Efectul?
După numai câteva zile, când să intru într-un platou de televiziune, telefonul îmi bipăie discret. Mi se cere acceptul pentru o logare pe contul meu de Apple de la IP-ul cutare din... orașul Wuhan, regiunea Hubei. Tocmai din epicentrul coronavirusului!
Ei, drăcie, îmi zic. Sun un specialist care mă asigură, pe nerăsuflate, că nu poate fi decât MSS. Adică Ministerul Securității Statului din Republica Populară Chineză.
Evident, ne-am amuzat amândoi. O dată pentru că „Big Brother“ poate fi atât de amator încât să nu treacă printr-un „proxy server“ care să-i ascundă originea.
Și a doua oară pentru că, așa cum spuneam, tot ce-ar fi reușit să afle din „cloud“-ul meu era, foarte pe scurt, ce citiți azi în paginile revistei.
