Toleranța reciprocă, în limite acceptabile de ambele părți, este soluția impusă de tragediile produse în ultimii ani, pe teritoriul ucrainean, țară căreia Moscova îi contestă dreptul la suveranitate națională și integritate teritorială.
Până acum, în economia deceniilor trecute de la ultima conflagrație mondială, aliații, cu sprijinul determinant al
Statelor Unite ale Americii, organizau periodic exerciții militare comune marcate de sintagma show of force/ demonstrație de forță. Inițial, presa rusă le amplifica ipoteticele implicații ulterioare, pentru a menține opinia publică din Federația Rusă într-o stare de alertă. O isterie mediatică pur propagandistică, care nu folosea nici măcar inițiatorilor săi.
De data asta, pentru dialogul din Alaska cu Putin, Trump a mizat pe capacitatea sa de a fi one man show, la unele evenimente publice. Greu de spus dacă evoluția sa îl va propulsa în fruntea listei candidaților la Premiul Nobel pentru Pace.
Până în 2024, Premiul Nobel pentru Pace a fost acordat unui număr de 111 persoane și 28 de organizații. 19 femei au câștigat, mai multe decât decât în orice alt domeniu recompensat cu Premiul Nobel. Doar două laureate au câștigat mai multe Premii pentru Pace: Comitetul Internațional al Crucii Roșii a câștigat de trei ori (1917, 1944 și 1963), iar Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați a câștigat de două ori (1954 și 1981).
Au fost 19 ani în care Premiul pentru Pace nu a fost acordat.
Cântecul de lebădă al lui Putin?
Președintele rus Vladimir Putin nu numai că nu poate aspira la un asemenea premiu, mai ales că a excelat în amenințarea succesivă, cu forța militară, a unor foste state sovietice, dar nici nu își poate îngădui luxul să îi creeze dificultăți omologului american pentru ca acesta să nu primească Premiul Nobel pentru Pace.
Chiar dacă nu recunoaște public șansa pe care i-o oferă Trump, de a depăși condiția ingrată - aceea de a fi perceput ca un paria internațional, Putin știe că și răbdarea superputerii nucleare SUA are limite rezonabile, asumate public, inclusiv de personalități incontestabile, precum Marco Antonio Rubio, politician, avocat și diplomat american, care ocupă din 2025 funcția de al 72-lea secretar de stat al Statelor Unite.
Evident că nu confruntarea militară poate reda lumii echilibrul geopolitic, momentan și doar aparent pierdut. Dar la fel de clar este că recursul la maniera diplomatică de a calma tensiunile existente în relația deja dificilă dintre Kiev și Moscova a fost și este subminat de orgolii învechite, din unele metropole europene, stilul ofensiv al președintelui Trump surprinzând de o manieră constructivă, axată pe un dialog primordial cerebral, atât diplomațiile de pe bătrânul nostru continent, cât și pe aceea promovată, cu încăpățânare, de Moscova.
Place - sau probabil nu - vicepreședintelui JD Vance - care a împlinit 41 de ani pe 2 august -, ce reamintea aliaților europeni că ei au alimentat criza din Ucraina, nu statele europene au cerut aplicarea articolului 5 din NATO prima oară, ci SUA, după prăbușirea turnurilor gemene din New York, pe 11 septembrie 2005. Atunci trupe europene au fost dislocate în Afganistan, pentru a anihila structurile teroriste islamice
refugiate acolo.
Acum, interlocutorii ruși au respins ideea prezenței unor trupe europene de restabilire a păcii în Ucraina. Dar nu au nicio capacitate de a anihila măsurile economice preconizate de Trump pentru a pune presiune pe administrația prezidențială a președintelui Putin. Vladimir Vladimirovici Putin este el însuși conștient că, în anumite condiții defavorabile lui, s-ar putea ca iarna anului 2025 să fie ultima pe care o trăiește la Kremlin. O informație pe care și presa rusă loialistă dictatorului rus nu a mai ascuns-o opiniei publice din Federația Rusă.
Soarta președintelui Zelenski
Volodimir Oleksandrovici Zelenski (născut pe 25 ianuarie 1978) este politicianul ucrainean / fost artist, care a ocupat funcția de al șaselea și actual președinte al Ucrainei din 2019. A preluat funcția la cinci ani după începerea războiului ruso-ucrainean, odată cu anexarea Crimeii de către Rusia și invadarea Donbasului, și a continuat să își servească țara în timpul invaziei ruse la scară largă a Ucrainei, care este în desfășurare din februarie 2022.
Contestat de Putin deoarece, din cauza legii marțiale, nu a mai organizat noi alegeri prezidențiale, în condițiile în care mandatul său inițial, practic s-a încheiat, dar și vizat de câteva tentative rusești de lichidare fizică a sa, Zelenski a avut înțelepciunea să promoveze, pe plan intern, pragmatismul conducerii colective, iar pe plan extern să se ducă personal la cei care aveau serioase semne de întrebare privind intențiile geopolitice ale actualei echipe de conducere de la Kiev.
Pe plan militar, nu a ezitat să îl trimită pe fostul șef al armatei, generalul Valeri Fedorovych Zalujnîi, ca Ambasador Extraordinar și Plenipotențiar al Ucrainei în Regatul Unit.
În locul său l-a promovat, conform cutumei militare, pe generalul Oleksandr Stanislavovici Sîrski, care a împlinit 60 de ani, pe 26 iulie. Acesta, având gradul de general cu patru stele, a ocupat funcția de comandant-șef al Forțelor Armate ale Ucrainei din 8 februarie 2024. Anterior, a fost comandantul Forțelor Terestre Ucrainene din 2019 până în 2024 și comandantul Operațiunii Forțelor Comune, din mai până în august 2019.
În timpul invaziei rusești a Ucrainei, Sîrski a comandat apărarea Kievului. În septembrie 2022, a comandat contraofensiva de la Harkov. Apoi a condus apărarea Bakhmutului până în 2023.
Zelenski l-a apreciat pe generalul Sîrski pentru tactul său, în dialogul cu președintele statalității ucrainene.
În toate armatele lumii, cei care se enervează și iau decizii pripite pe termen lung pierd confruntarea cu realitățile lumii unde trăiesc, așa cum s-a întâmplat în cazul generalului Valerii Fedorovych Zalujnîi. Dar viața merge mai departe...
În stilul său aparte, Zelenski rămâne în istoria postbelică a Ucrainei ca euroatlanticul convins că libertatea, independența și integritatea teritorială a țării sale nu sunt negociabile, iar obiectivul intrării în NATO nu poate fi abandonat. Cu niciun preț - nici acum, nici în viitor.
Iată un motiv în plus pentru structurile abilitate ale statului român de a reacționa conform legilor în vigoare, contra acelor cetățeni care propagă interesele rusești în România: Ucraina să facă cedări teritoriale Rusiei, România să iasă din NATO și din UE.
Pripeala unor dâmbovițeni
În absența unor fluxuri informaționale constante, obiective, despre prioritățile administrației prezidențiale din România și/sau a Ministerului de Externe, apar tot felul de interpretări deloc realiste în presa ce se revendică a fi - vorba vine - de calitate, pe malurile Dâmboviței. Lectura lor atentă devoalează un orizont interpretativ limitat, apetitul pentru speculații gratuite, informarea după ureche, lipsa exercițiului democratic de a cere, în scris sau telefonic, lămuriri limpezi de la instituțiile titulare de date oficiale clare, lipsite de orice echivoc.
De aici și succesul momentan al putiniștilor mioritici, experți în decredibilizarea constantă a instituțiilor fundamentale ale statului român.
Pariul viitorului pentru Ucraina este supraviețuirea națiunii sale, libere și independente.
Pariul viitorului, pentru România, este consolidarea, fără ezitare, a statalității sale, de țară membră a UE și mai ales a NATO. Aici fiind deschisă o bătălie imagologică în care adversarii lucidității naționale deja se dau în stambă. Iar cetățenii lucizi, în funcții publice, încă îi mai tolerează, spre stupoarea românilor echilibrați.
