Nimeni nu tace

DE Radu Paraschivescu | Actualizat: 15.11.2019 - 08:10

„Dacă tăceai, filosof rămâneai“. Iată o condiţională solomonică, dar neplauzibilă. „Dacă tăceai“? Asta-i bună! Cum să taci? Acum şi aici? În fierberea şi în forfota asta? Dar oare n-am tăcut destul?

SHARE

N-am respirat decenii la rând prin palma care ne-astupa gura? N-am trăit atâta amar de ani în zodia surdinei? Nimeni nu tace azi în România.

Până şi surdo-muţii îşi răcnesc gesturile. Suntem în plin priapism retoric, în zenitul limbariţei, pe culmile meliţării continue şi impertinente.

La fel ca pe vremea lui Caragiale, tăcerea în tranziţia românească nu e semn de înţelepciune. Cine tace nu e discret, rezervat sau sagace.

Tăcerea nu denotă cumpătare, ci doar o vinovată abstragere din peisaj. E memorabilă scena din afara scenei (petrecută, ehei, cândva demult) când volubilul Fory Etterle se întâlneşte cu taciturnul Emanoil Petruţ şi-l întreabă: „Despre ce tăcem astăzi?“. 

Ei bine, un asemenea moment e de negândit la ora actuală. În afara câtorva oaze şi insule, spaţiul public al României de azi e o arenă a vehemenţei pulmonare, a punctului de vedere urlat, a părerii pe care-o lansezi fără să ţi-o ceară nimeni, a excesului decibelic, a logoreei de obicei ţâfnoase.

Şi, fireşte, e vorba aici de energiile cheltuite pe baricadele media, nu de zumzăiala sau gălăgia din birt. Eşti caraghios dacă aştepţi ca discuţiile la o bere să se poarte în stilistica murmurului.

Cârciuma e, cum bine se ştie, spaţiul locvacităţii fără zăgaz, al hărmălaiei vesele. În jurul paharului îţi povesteşti viaţa, nu te cufunzi în reculegere.

Bodega, băncuţa din faţa blocului şi piaţa înseamnă sporovăială, tăifăsuire, trăncăneală, tacla, flecăreală – ziceţi-i cum vreţi.

Sunt locuri unde se râde şi se vorbeşte torenţial, gâlgâit, la do de sus. Prin forţa lor, glasurile din cârciumi ar putea pune în mişcare turbine.

Într-un studio de televiziune, lucrurile se schimbă. Şi totuşi, de ce adorăm nu doar să vorbim la televizor, ci şi să vedem cum vorbesc alţii? În principal, din două motive.

Primul e aşa-numitul exces de sens invers care explică şi alte fenomene ale tranziţiei şi ale expresiei publice (deşucherea, pornoşagul, miile de meciuri de fotbal pe an, inflaţia de reviste etc).

De unde înainte nu aveai voie nimic, acum e permis orice. Înainte ţi se difuza la televizor, eventual, un meci la două săptămâni, acum ai în medie patru-cinci pe zi. Înainte nu găseai brânză şi zahăr, acum ai zece emisiuni şi tot atâtea reviste culinare.

Reţeta e aceeaşi şi în materie de „vorbit discuţii“. Înainte simţeai umbra cenzurii când deschideai gura, acum te-ai descotorosit de autocenzură.

Dintr-o extremă în alta – aşa arată traseul românului care, eliberat de sub clopotul comunist unde se tăcea masiv, simte nevoia de-a fi mereu în mijlocul gâlcevii.

De-a respira certuri în loc de aer şi de-a se hrăni cu scandal în loc de ciorbă şi friptură.

Al doilea motiv ţine de o dublă meteahnă: pe de o parte, simularea competenţei, pe de alta, omniscienţa. Sigur, e mult mai uşor să nu taci decât să faci. În plus, intervine aici sfiala de-a refuza invitaţii la dezbateri în care nu ai ce să cauţi.

Ea circulă braţ la braţ cu neputinţa de-a spune „nu ştiu“ când ţi se cere o informaţie de care nu dispui. Aşa s-au născut şi continuă să trăiască făpturile televizuale cărora simţul ridicolului le-a fost extirpat demult şi care populează platourile emisiunilor.

Aşa s-a impus atenţiei gureşenia frenetică a unei Monica Tatoiu, campioana absolută a diversităţii tematice.

Aşa au ajuns să corodeze retina şi timpanul oameni pierduţi în voluptatea de-a pronunţa verdicte şi de-a emite păreri în toate domeniile, de la petele de petrol din Marea Egee la ashramuri, de la fizica atomică la rapsodii şi de la campionatul de badminton al Indoneziei la calota polară. Suntem în captivitatea lor, orice-am face. Şi le putem cere orice, numai să ia o pauză, nu.

Comentarii

© 2019 NEWS INTERNATIONAL S.A.