Cum dai cu piciorul în fotbal

DE Radu Paraschivescu | Actualizat: 16.08.2019 - 08:31

Balamucul policrom căruia unii îi spun „România“ are, spre a cita un politician, „poveşti de basm“ în toate domeniile. Printre ele, fotbalul.

SHARE

Nimic mai firesc într-o lume machistă şi într-un spaţiu la îndemâna şi de competenţa tuturor. Sigur, situaţia din 2019 nu seamănă cu ce era în 1979.

Dacă în urmă cu patru decenii o carieră de fotbalist presupunea fructificarea unui hobby şi a unor dexterităţi, astăzi lucrurile arată altfel.

Talentul se mai cultivă doar pe insule private, aproape de mare şi departe de munte. În locul lui s-a ivit, drapat în sobrietatea negrului, sentimentul religios. Mai bine zis, bisericoşenia ca scurtătură spre inima şi portofelul şefului.

Ţinută sub obroc pe vremea comunismului, evlavia de peluză e astăzi un instrument de negociere a destinului şi de angajare pe un stat de plată.

În 1989, România era o ţară la răscruce. Zece ani mai târziu, prin mijlocirea unui selecţioner degrabă pupătoriu de iconiţe şi cruci de buzunar, ea devenise deja o ţară la răscruciuliţă.

De cincisprezece ani, dacă nu mai bine, pioşenia e la fel de importantă pentru anumiţi investitori ca driblingul şi stopul pe piept.

A contribuit la asta şi prezenţa solemn-grotescă a soborului de preoţi gata să sfinţească orice pentru preţul corect: barele porţilor, duşurile de la vestiar, aerul condiţionat din loje sau paturile de la infirmerie.

Mersul la biserică e deja criteriu de selecţie pentru diverşi plantatori care îşi garnisesc lanurile cu sclavi fără limbă şi coloană vertebrală.

Iar dacă sclavii se închină, cu atât mai bine. Ceea ce în lumea serioasă a fotbalului e cel mult o glumă proastă trece în Liga I drept trăsătură de caracter şi de personalitate.

Nu contează că aspirantul e nepregătit. Dacă merge la biserică şi se spovedeşte, nu e totul pierdut. N-o fi el cel mai mare talent de pe stradă, din cartier sau din oraş, dar credinţa, se ştie, mută munţii din loc.

Iată de ce pe arterele fotbalului de pronaos se produc lună de lună accidente caraghioase. N-a trecut o lună de când un fundaş stânga al unei echipe din Moldova a încercat (şi chiar a reuşit) să-şi cucerească viitorul patron printr-o mărturisire de tot hazul: fundaşul, să-i spunem P., apelează la serviciile unui duhovnic pe care-l cheamă acasă.

P. se străduieşte, în felul ăsta, să-şi pună în umbră o porţiune prea puţin cucernică din trecutul apropiat, când s-a ocupat cu sesiunile de videochat.

Imaginea unui slujbaş al Domnului care face vizite la domiciliu asemenea unui medic de ţară pe vremuri dă măsura imposturii, farsei şi fariseismului care îmbolnăvesc în prezent (şi) fotbalul.

Acelaşi patron, vrednic închinător şi rostitor de rugăciuni în alternanţă cu măscări de o abjecţie definitivă, devine ţintă şi pentru alţi fotbalişti.

E cazul lui A., care, pentru a face impresie, declară public, fără să i-o ceară nimeni, că vine la antrenamente şi la meciuri cu Noul Testament.

Într-o vreme când fotbaliştii ajung la stadion cu herghelii de cai-putere, iată pe cineva care se situează în fine contra curentului, veţi spune.

Fals. E doar o formă de autopropunere şi de atragere a atenţiei prin gâdilarea corzii sensibile a unui bun (?) creştin. Evident, mimarea pioşeniei şi chiar practicarea ei ostentativă trădează carenţe în meseria ca atare.

Imaginaţi-vi-i pe Hagi, Belodedici, Balaci, Dobrin, Marcel Răducanu sau Giuchici ilustrându-şi talentul prin înghesuirea în bagaj a Cărţii Sfinte, alături de ghete, de coloniale şi de cadourile pentru cei de acasă.

Imaginaţi-vă că un fost arbitru e acum sfetnic ortodox la curtea unui voievod al caşului şi al cash-ului. Şi gândiţi-vă dacă nu cumva fotbalul nostru a ajuns un sport la care nu dai cu piciorul în minge, ci în alte lucruri.

Comentarii

© 2019 NEWS INTERNATIONAL S.A.