Tragedia uitată din portul Constanța din 1988 a fost ascunsă românilor de autoritățile comuniste, așa cum s-a întâmplat și cu ocazia altor accidente soldate cu victime din acea perioadă. Restricțiile au ost atât de mari, încât până și înmormântările marinarilor decedați s-au desfășurat, la ordinul Securității ceaușiste, la ore și zile diferite.
Tragedia uitată din portul Constanța din 1988. 15 marinari și-au pierdut viața în dezastrul maritim
Orice accident cu multe victime petrecut în timpul regimului ceaușist era mușamalizat sau minimalizat, fiind slab reflectat în presa comunistă ori, pur și simplu, trecut sub tăcere, la ordinele venite din partea mai-marilor partidului și a Securității.
Un exemplu este tragedia din 6 august 1967, când bacul „Haiducul”, care făcea trabersări zilnice ale Lacului Tei s-a scufundat din cauza supraaglomerării, pe fondul apropierii unei furtuni.
Deși presa internațională a scris despre 100 de morți, numărul oficial avansat de autoritățile române, dar nu public, ci într-un raport secret, a fost de doar 24.
Citește și: Tragedia de pe Lacul Tei din 1967 pe care comuniștii au „șters-o” din istorie. Câți oameni au murit?
Patru ani mai târziu, pe 30 octombrie 1971, o altă catastrofă avea loc în localitatea Certej din județul Hunedoara.
Atunci, aproape de ora 5.00 dimineața, digul exploatării miniere Certeju de Sus s-a rupt. iar peste 300.000 de metri cubi de steril acid s-au revărsat din iazul de decantare și au năvălit peste cartierul muncitoresc din apropiere.
Dezastrul a provocat 89 de morți și 76 de răniți. Cianura folosită în procesul de extracție, care se găsea în nămolul scurs, a ars hainele de pe victime. T
În schimb, autoritățile au anunțat oficial la radio și televiziune un număr de 48 de morți, pentru a nu fi nevoite să declare doliu național.
Scufundarea navei Sadu s-a soldat cu 15 victime, trupurile a patru marinari nemaifiind găsite niciodată - Foto: arhiva
Iar un ultim exemplu este accidentul din 29 noiembrie 1980 de la mina Livezeni, Hunedoara, s-a soldat cu 53 de mineri morți și peste 80 răniți.
Cu toate că știrea a fcut înconjurul lumii, Nicolae Ceaușescu a găsit de cuviință să pună în prim-paln o scrisoare prin care minerii supraviețuitori mulțumeau conducerii de partid și de stat pentru ajurotul acordat.
Una dintre marile catastrofe navale maritime româneşti a avut loc pe 2 decembrie 1988. Cargoul „Sadu” s-a scufundat în rada exterioară a portului Constanţa, la o adâncime de circa 18 – 24 metri, lovindu-se de stabilopozii Digului de Nord.
Dintre cei 22 de marinari, 11 s-au înecat, iar 4 au fost daţi dispăruţi, trupurile lor nefiind găsite.
Nava Sadu, implicată în dezastrul din portul Constanța
Documentele întocmite după acest sinistru accident au fost ţinute la secret pentru multă vreme, Securitatea impunând că nici o informație despre traedie să nu apară în presa comunistă.
Mai mult, pentru e preîntâmpina orice probleme și zvonuri ce ar fi putut să apară în ura unei înmormântări colective, s-a decis ca marinarii decedați să fie îngropați în zile diferite.
Citește și: Dezastrul uitat de la Certej. Au murit 89 de oameni. A avut loc tot în 30 octombrie, ca și Colectiv
Motonava „Sadu”, de 4.737 tdw, a fost construită în Şantierul Naval Brăila în anul 1976 şi a aparţinut fostei I.E.F.M. NAVROM Constanţa, Secţia I.
În ultimul voiaj, cargoul a încărcat în portul Constanţa 3.025 tone cărbune cocsificabil, care trebuia descărcat la Galaţi.
Trebuie făcută precizarea că nava era scoasă din exploatarea normală şi nu efectua voiajuri internaţionale, fiind programată să intre în reparaţii capitale după voiajul de la Galaţi.
Conducerea Secţiei I a hotărât că până la intrarea în Şantierul Naval, nava să execute transporturi cu mărfuri solide şi vrac, pe relaţia Constanţa – Galaţi.
Nava a părăsit portul Constanţa la data de 26 noiembrie 1988, orele 20.00, şi a ajuns la destinaţie la data de 27 noiembrie 1988, orele 19.00.
„Pentru că avea actele de navigaţie expirate, specialiştii de la R.N.R. – filiala Galaţi au inspectat nava la Galaţi la data de 30 noiembrie 1988.
Atunci s-a certificat inspecţia ocazională, după care s-a permis vasului să mai efectueze un singur voiaj, de la Galaţi la Constanţa, pentru efectuarea reparaţiilor”, potrivit Liga Militarilor.
Marinarii morți de pe nava Sadu, îngropați în zile diferite, la ordinul Securității
Locul de ancorare a fost ales de comandantul navei, Lucian-Sergiu Grigorescu, fără să fie comunicat Căpităniei Portului Constanţa, dar a fost consemnat în jurnalul de bord al navei, scriu Constantin Cumpănă, Corina Apostoleanu în volumul „Amintiri despre o flotă pierdută. Voiaje neterminate”.
Începând cu dimineaţa zilei de 2 decembrie 1988, starea vremii s-a înrăutăţit, ceea ce l-a determinat pe comandantul navei să solicite aprobarea schimbării punctului de ancorare.
La prânz, s-a constatat că poziţia navei s-a schimbat, fiind cu pupa apropiată la o distanţă de aproximativ 200 metri de digul de nord.
După mai multe manevre nereușite, la ora 13.15, nava s-a izbit de stabilopozii digului, abia acum fiind transmis primul mesaj de pericol.
Loviturile repetate şi violente cu digul au provocat şapte găuri de apă în magaziile de marfă şi compartimentul maşină ale navei, precum şi inundarea acestora.
Nava s-a scufundat în intervalul în câteva ore, timp în care membrii echipajului, adunaţi pe punte, au făcut eforturi disperate să se salveze.
Citește și: Catastrofa care l-a marcat și pe Nicolae Ceaușescu. „M-a impresionat mult”. Au fost 53 de morți
Echipajele de salvare au intervenit cu întârziere și ineficient. Autorităţile portuare au trimis pe digul de larg mai multe maşini de pompieri, iar la faţa dezastrului au ajuns şi responsabilii din conducerea portului: Cornel Idu, şeful Căpităniei, şi şeful Departamentului Transporturi Navale, contraamiral Gheorghe Anghelescu.
Iniţial, au fost întinse scările de pe maşinile de pompieri pentru a fi salvaţi membrii echipajului, dar vântul puternic a făcut imposibilă o astfel de manevră.
Atunci, marinarii au improvizat un funicular din parâmă, cu scopul de a se salva. Dar la mal au ajuns doar câteva din documentele navei. Condiţiile meteo şi poziţia vasului nu permiteau transferarea echipajului pe parâmă.
Din volumul „Amintiri despre o flotă pierdută – Voiaje neterminate“, semnat de Constantin Cumpănă şi Corina Apostoleanu, unde a fost tratată pe larg tragedia din iarna anului 1988, aflăm că „toate acţiunile de salvare a navei şi echipajului au fost tardive şi ineficiente“, scrie adevarul.ro.
Pe măsură ce nava se scufunda, oamenii au sărit în apă, dar 11 au murit înecaţi sau izbiţi de stabilopozii digului, iar patru au fost daţi dispăruţi şi nu au mai fost găsiţi niciodată. Numai şapte marinari au reuşit să se salveze.
Vinovaţi de producerea catastrofei au fost găsiţi Lucian-Sergiu Grigorescu – comandantul navei, Aurel Toma – şef-mecanic, şi Dănuţ-Petruş Rotaru – ofiţer de cart. Întrucât toţi trei au decedat în timpul catastrofei, s-a dispus încetarea urmăririi penale.
În ciuda restricțiilor și cenzurii impuse de Securitate, „în ziua de 5 decembrie 1988, o coloană nesfârşită de maşini, claxonând puternic a jale mare, a traversat întreg oraşul”, scria, imediat după Revoluție, jurnalistul Constantin Ismăileanu în ediția ziarului „Dobrogea Nouă” din 30 ianuarie 1990..
„Coloana a staționat un moment în faţa sediului Comitetului Judeţean de Partid, în semn de protest şi revoltă faţă de neputinţa «salvatorilor» şi, desigur, şi faţă de multe, foarte multe alte nemulţumiri ale marinarilor români“, mai nota acesta.
Lista completă a marinarilor morți în acea tragedie, dar și a celor care au supraviețuit, o puteți găsi AICI.
