Peștele de sticlă de pe TV-urile românilor în comunism, cucerise America. 95% din producție mergea peste Ocean
Peștele de sticlă de pe TV-urile românilor în comunism au fost o modă extrem de răspândită în anii 70-80. Așezat de obicei pe un milieu, obiectul decorativ părea că înfrumusețează televizorul alb-negru, ba chiar întreaga cameră, deși, în esență, era doar un kitsch.
Peștii colorați din sticlă suflată au fost un obiect indispensabil în gospodăriile românești până la sfârșitul anilor '80.
Producția a început cu mult înainte de această dată și s-a desfășurat în principal în două fabrici fondate în anii 1800.
Peștii de sticlă au devenit deosebit de la modă atunci când primele televizoare au început să apară în locuințele tot mai multor români, în anii '60-'70.
Mai puțin cunoscut - și relativ greu de anticipat - e faptul că 90-95% din producția realizată în România mergea, de fapt, în America, la export.
Peștii de sticlă, produși în fabricile de la Pădurea Neagră și Tomești
Primele televizoare cu tub catodic erau finisate în lemn și le păreau proprietarilor ca un raft gol, mai ales când erau oprite.
Decorarea lor cu un pește de sticlă - așezat, de regulă, pe un milieu de obicei alb sau gri, care împiedica zgârierea televizorului - nu era privită ca un kitsch.
Dimpotrivă, faptul că ecranul era din sticlă făcea ca această alegere să pară deosebit de coerentă și firească.
Exemplarele mai vechi de „pești” prezintă adesea o suprafață oglindită și o gură cu margini ascuțite.
Citește și: În ce oraș a apărut prima fabrică de săpun din România? Produsul, folosit intens de români în comunism
Gama de culori și dimensiuni a peștilor de sticlă era foarte largă, lungimea variind de la 20 la 60 cm, potrivit allorigine.it.
Sticlăria de cristal, de Murano sau de Bohemia pentru cunoscători, decora casele celor mai mari intelectuali din România cu mult înainte de venirea comunismului și, desigur, cu mult înainte de apariția televizoarelor.
Pe lângă faptul că aveau un rol important din punct de vedere cultural, multe orașe românești, cum ar simplu Timișoara, erau extrem de bogate până în prima jumătate a secolului XX, așa cum ne amintesc fațadele a numeroase clădiri.
Acest lucru arată că colecționarea sticlăriei a fost o tradiție de secole în această țară.
Legătura dintre cele două obiecte, peștele și televizorul, s-a realizat la începutul anilor 1970, când televizoarele cu tub catodic, mult mai late decât LED-urile de astăzi, au apărut în locuințele private și au devenit expresia celei mai avansate tehnologii din acea vreme.
Noul aparat a devenit curând un partener pentru fiecare familie care deținea unul.
Era atât un simbol al statutului social, cât și o sursă de divertisment care îi lăsa pe oameni mască. Merita să fie valorizat și scos în evidență în casă.
Mai mult, partea de sus a televizoarelor era percepută ca o etajeră goală ce trebuia umplută cu ceva.
Peștele de sticlă a fost inițial menit să înfrumusețeze aparatul și, desigur, nu a existat intenția de a produce un efect de kitsch.
Ales probabil de atât de mulți oameni pentru faptul că era și el un simbol al bogăției și al bunului gust, acesta avea proporții compatibile cu cele ale primelor televizoare.
Faptul că peștele era din sticlă trebuie să fi fost considerat, de asemenea, o alegere extrem de coerentă, având în vedere că și ecranele televizoarelor sunt din sticlă.
În scurt timp, milioane de televizoare din întreaga țară au fost decorate cu pești de sticlă.
Cele două fabrici sunt în ruină la ora actuală
Era considerat un obiect foarte prețios, extrem de potrivit pentru a face pereche cu televizorul, care era probabil considerat cel mai prețios obiect dintre toate în multe gospodării.
Spargerea accidentală a peștelui era o adevărată catastrofă familială.
Toți acești pești care au împânzit România erau fabricați local, în principal în două fabrici diferite numite Pădurea Neagră și Tomești.
Una dintre ultimele utilizări practice ale peștelui de sticlă a fost în 1999: în timpul eclipsei totale de soare, mulți români care nu aveau ochelari speciali au privit fenomenul printr-un pește de sticlă.
La scurt timp după aceea, apariția televizoarelor cu ecran plat a marcat sfârșitul acestei tendințe ciudate.
Interesant este că vânzătorii de astfel de obiecte decorative pe site-urile specializate precum eBay le prezintă drept „pești de sticlă de Murano”. Dar de ce?
Cel mai simplu răspuns ar fi, desigur, că mai mulți oameni caută „sticlă de Murano” sau chiar că vânzătorii frauduloși încearcă să păcălească cumpărătorii.
Și asta pentru că ei ar putea fi mai dispuși să cheltuiască pe un obiect din sticlă suflată despre care se spune că provine din Murano, mai degrabă decât pe unul din România.
Dar oare chiar așa să fie? De fapt, există multă confuzie și mulți oameni care comercializează acest tip de obiect sunt sincer convinși că provin din Murano.
Culmea este că au existat, într-adevăr, de-a lungul ultimului secol și jumătate, multe contacte între sticlarii din Murano și fabricile românești, în special cu cea de la Tomești.
De aceea, fără a exista date certe, este posibil ca un număr mic din mulții pești fabricați aici să fi fost făcuți, la începuturile producției, din sticlă suflată la Murano.
Dar vorbim de un număr foarte mic, de excepții. Regula a fost alta, în schimb.
Una dintre primele fabrici din domeniu a fost cea de sticlă de la Pădurea Neagră, Bihor, înființată în 1841, adică acum 185 de ani.
În acel an, la Pădurea Neagră au început să se producă articole din sticlă.
Fabrica era situată pe Valea Bistrei, între munții acoperiți de păduri seculare, deoarece acolo exista apă din abundență, cuarț și lemn, toate necesare pentru producerea sticlei.
Conform site-ului oficial al orașului Aleșd, de care aparține astăzi Pădurea Neagră, primii muncitori au fost germani.
Fabrica Pădurea Neagră a devenit din ce în ce mai cunoscută și mai prosperă după legarea ei de Aleșd și de calea ferată printr-un drum pietruit. Produsele finite, sticlăria, erau transportate în căruțe speciale.
În 1909, fabrica a fost preluată de o companie germană care purta numele uneia dintre cele mai frumoase clădiri din Oradea de astăzi, magazinul de sticlărie Deutsch K.I.
Citește și: Prima fabrică de bere din România, înființată în 1718. În București a apărut un secol mai târziu
În acel an, firma lui Deutsch a intrat într-o afacere cu Fabrica de Sticlă din Pădurea Neagră, formând o societate anonimă cu un capital social de 700.000 de coroane.
Printre produsele caracteristice ale fabricii de sticlă, comercializate în magazinul companiei din Oradea, se numărau borcanele mari și mici de conserve cu capace „Viktória”, care asigurau o închidere ermetică.
Fabrica și-a continuat activitatea în perioada comunistă, sub numele de Întreprinderea de sticlărie Pădurea Neagră, cristalul produs aici fiind apreciat în întreaga lume.
Paharele erau produsul principal, dar în această perioadă se mai fabricau și multe altele: candelabre, sticle pentru vin și băuturi spirtoase, pești și rațe ornamentale.
Partea surprinzătoare, probabil, este că, potrivit datelor, circa 90-95% din producție era destinată exportului în America, în această perioadă, „cristalul de Pădurea Neagră” vânzându--se în întreaga lume, pe atunci.
La doar câțiva ani după decembrie 1989 a urmat privatizarea eșuată a fabricii, iar povestea sticlei de Pădurea Neagră avea să se încheie brusc în 1996.
Astăzi, fosta fabrică este doar o platformă uriașă și tristă de beton, înconjurată de clădiri în ruină, care fac dificilă imaginarea vremurilor în care peste 1.500 de oameni din mai multe sate învecinate erau angajați aici în procesul de producție al unui tip de cristal apreciat atât pe continentul american, cât și în vechea și pretențioasa Europă.
La rândul ei, Fabrica de sticlă Tomești era situată în Colonia Fabricii, județul Timiș, la 2 km în amonte de Tomești, în lunca râului Bega, între munții complet împăduriți de mică altitudine.
Motivul inițial care a determinat alegerea acestui amplasament în 1820 a fost pădurea care înconjoară fabrica.
Un alt motiv a fost faptul că în apropiere existau suficiente materii prime: nisip cuarțos, cuarț și calcar.
Cuarțul era exploatat la 4 km în amonte, pe muntele Druja și Catanul (Luncani), iar carierele de calcar se aflau în apropierea localității.
Existența apei din abundență (râul Bega) a favorizat, de asemenea, amplasarea fabricii.
Nu trebuie uitat că satele înconjurătoare: Luncani, Românești, Zolt, Gladna Română, Baloșești, ofereau forță de muncă ieftină, în special necalificată.
Fabrica a apărut în jurul anului 1820, deși există unele lucrări, în special tehnice, care o datează în 1804.
Proprietarul Anton Pfantzels, fost arendaș al unei fabrici de sticlă din Ungaria, a fost atras de marea bogăție a zonei din apropierea comunei românești Tomești: pădurile, straturile masive de cuarț și calcar și energia ieftină a apei.
În scurt timp de la intrarea în proprietatea lui Pantzels, fabrica de sticlă a putut deveni operațională în 1826.
În 1846, fabrica a trecut în proprietatea lui Joseph și Leopoldina Losch din Austria, care au adus specialiști din străinătate, muncitori calificați și au înființat o școală aici.
Fiul lor, Adolf Losch, care a moștenit fabrica, a păstrat tradiția familiei și a continuat să producă sticlă trasă și sticlărie de menaj.
Fabrica a participat la expoziții de produse din sticlă și a fost premiată pentru produsele expuse în 1885 la Budapesta și în 1891 la expoziția organizată la Timișoara.
La acea vreme, producția era de 70-80.000 de duzini pe an, constând în diverse articole: sticle medicale, pahare, servicii și flacoane.
La naționalizarea industriei din 11 iunie 1948, Fabrica de Sticlă Tomești funcționa cu două cuptoare.
Sortimentele care se fabricau au fost extinse în favoarea articolelor de menaj din sticlă suflată și a articolelor pentru lămpi.
Până la sfârșitul anului 1948 existau aproximativ 200 de muncitori. Primul director după naționalizare a fost Ghia Ioan (în vârstă de 39 de ani).
În 1956 a fost construită linia de cale ferată industrială Tomești-Margina, făcând astfel posibilă legătura cu stația de cale ferată CFR Margina, ceea ce a facilitat transportul materiilor prime și al produselor finite.
În 1957 s-a introdus un regim de lucru de 6 ore pentru sticlari și muncitorii de la amestec, aproape la jumătate din orele muncite înainte.
Măsura, pe lângă importanța deosebită pentru sănătatea muncitorilor, a avut și eficiență economică și a crescut necesarul de muncitori calificați.
Aceștia au fost instruiți prin școlile profesionale din Turda și Mediaș și prin ucenicie la locul de muncă pentru sticlărie, iar pentru sectorul mecano-energetic prin școlile profesionale din Sighișoara și Târgu Mureș.
Între 1975 și 1980, întreprinderea s-a dezvoltat și s-a modernizat. Proiectul a fost elaborat de I.P.I.V. București. Volumul total al investițiilor alocate pentru dezvoltare a fost de 32.500,000 lei, la valoarea monedei naționale de atunci.
Prosperitatea a durat până la sfârșitul anilor 1980, când fabrica a început să se confrunte cu criza care a măturat întreaga țară.
Multe dintre produsele care făcuseră fabrica faimoasă nu se mai fabricau, iar după 1990 fabrica a fost în pragul falimentului, lucrând la o capacitate minimă.
Fabrica a fost apoi scoasă la licitație pentru o sumă ridicolă, intrând în lichidare în 2004. Deși meșterii sticlari de elită au continuat să trăiască în Tomești, deși n-a mai existat nicio fabrică în care să poată lucra.
