Cine a inventat pliculețele de ceai? Populara băutură a ajuns în Țările Române abia în secolul al XIX-lea

Potrivit legendei, ceaiul a fost descoperit în mod accidental în anul 2737 î.Hr. de către împăratul chinez Shen Nong, un pasionat botanist. Adică, acum peste 4.700 de ani.

În timp ce se odihnea la umbra unui copac, servitorii săi fierbeau apă de băut, iar câteva frunze dintr-o tufă de ceai sălbatic au fost luate de vânt și au căzut direct în vas. 

Împăratul ar fi gustat infuzia rezultată, a găsit-o revigorantă și a declarat-o băutură medicinală.

Ceaiul, o băutură descoperită acum aproape 5.000 de ani

Dincolo de mituri, dovezile istorice și arheologice confirmă că planta a început să fie cultivată și folosită inițial ca medicament sau tonic de către dinastia Shang care a condus China în perioada 1766 î.Hr. și 1122 î.Hr.

Mult mai târziu, în jurul anului 300 d. Hr., ceaiul a început să treacă de la statutul de remediu la cel de băutură zilnică populară.

Din China, ceaiul s-a răspândit mai întâi în Japonia prin intermediul călugărilor budiști, iar în Europa a ajuns mult mai târziu, abia la începutul secolului al șaisprezecelea, prin intermediul comercianților și preoților portughezi.

Dar te-ai întrebat vreodată cine a inventat pliculețul de ceai? Cele două povești concurente despre originea sa sunt legate de un singur lucru: comoditatea.

Citește și: De ce germanii agață un pliculeț de ceai de clanța ușii. Trucul simplu care a atras atenția unui blogger

Majoritatea oamenilor prepară ceaiul folosind o invenție care are o vechime de peste 125 de ani: pliculețul de ceai.

Înainte de pliculețul de ceai, trebuia preparat un ceainic întreg prin turnarea apei fierbinți peste frunzele plantei, obținând, de fapt, o infuzie. 

Dar cum lumea a căutat tot mai multe și diverse modalități care să le facă viața mai ușoară și să le economisească timp, a apărut pliculețul de ceai, varianta comodă pentru prepararea băuturii.

Pliculețul de ceai are două povești concurente despre origine. Prima începe cu o cerere de brevet din 1901 depusă de două femei din Milwaukee, Wisconsin. Roberta C. Lawson și Mary Molaren  care au proiectat „Suportul pentru frunze de ceai”, conform smithsonianmag.com.

Ele identificaseră o problemă în modul în care ceaiul fusese preparat în mod obișnuit timp de mii de ani: a fi nevoit să faci un ceainic întreg de ceai doar de dragul de a avea o singură ceașcă însemna că restul ceainicului era irosit. 

Citește și: Ceaiul preparat în casă care te scapă de răceală, te ajută să adormi și detoxifică organismul

Cea mai simplă soluție: să prepari ceaiul chiar în ceașca din care voiai să îl bei.

Dar cele două trebuiau să se asigure că frunzele nu vor pluti pur și simplu în ceai, „ceea ce ar strica plăcerea băuturii”. De aici și punga lor din plasă brevetată.

Primul brevet pentru pliculețul de ceai, în 1901

A doua poveste este despre Thomas Sullivan, un comerciant de ceai. În 1908, conform poveștii, Sullivan a început să trimită mostre din produsele sale clienților în mici pungi de mătase „ca o modalitate de a încuraja vânzările”. 

Dar clienții săi au văzut imediat comoditatea preparării în aceste pungi. 

Mica campanie de marketing a funcționat și comenzile au început să curgă, pe care Sullivan le-a onorat inițial prin containere standard de ceai vrac. 

Clienții care folosiseră pungile ca infuzoare s-au plâns de acest aspect, iar Sullivan a început curând să își ofere ceaiul doar în micile punguțe cu ceai.

Pliculețul de ceai a schimbat ceaiul pentru totdeauna, dar la această dată târzie este greu de știut cu exactitate ce impact au avut fie Lawson și Molaren, fie Sullivan. 

Citește și: Planta numită și “elixirul tinereții” care amână îmbătrânirea pielii de pe gât și mâini. O pui și în ceai

Deși designul „suportului pentru frunze de ceai” din 1901 era mai bun decât multe dintre primele pliculețe de ceai comerciale care au urmat designul lui Sullivan din 1908, Molaren și Lawson nu s-au îmbogățit de pe urma brevetului lor.

Dar comoditatea folosirii pliculețelor de ceai le-a transformat într-un succes comercial, astfel că ele au început să cucerească lumea, inclusiv conservatoarea Marea Britanie, prin anii 1950. 

Multă vreme, românii n-au băut ceai de plăcere, ci doar atunci când erau bolnavi. 

Dacă cineva răcea, avea febră sau probleme cu stomacul, i se pregătea o infuzie de mușețel, tei, mentă sau sunătoare.

Din acest motiv, planta de ceai propriu-zisă (ceaiul negru sau verde adus din Asia) a rămas mult timp necunoscută publicului larg.

Obiceiul de a bea „ceai adevărat” (ceai negru obținut din frunzele plantei Camellia sinensis) a intrat în Țările Române, pe filieră rusească, în special în Moldova, în secolul al XIX-lea. 

Boierii moldoveni au împrumutat de la vecinii de la răsărit obiceiul de a folosi samovarul și de a bea ceai negru fierbinte, adesea îndulcit cu dulceață sau servit cu o felie de lămâie. 

Totuși, această modă a rămas cantonată mai mult în rândul aristocrației și al elitelor intelectuale.

Citește și: Ceaiul de mușețel cu fenicul, băutura făcută în casă care te scapă de balonare. Nu te costă nimic

În timpul regimului comunist, din cauza penuriei alimentare și a lipsei cafelei, ceaiul a devenit o băutură extrem de comună, dar și-a pierdut orice aură de rafinament.

Era doar o infuzie ieftină, gata îndulcită, făcută de obicei din plante medicinale locale sau amestecuri autohtone de fructe pe care o găseai oricunde, de la spitale, la cantine și în armată, pentru soldați.

Abia după 1990, românii au început să descopere treptat ceaiul, inclusiv la pliculeț, ca pe o experiență de relaxare și socializare, similară cu ieșitul la cafea.

Apariția primelor ceainării specializate în marile orașe (București, Cluj, Timișoara, Iași) a adus pe piață sortimente fine de ceaiuri verzi, albe sau infuzii exotice, transformând treptat această băutură dintr-un simplu remediu pentru răceală într-un stil de viață modern.