Singurul domnitor român îngropat la Viena, lângă familia imperială a Habsburgilor. Unde are mormântul acum?

Cu acest domnitor începe marea dinastie a Craiovestilor, care si-au zis și „Basarabi”, pentru a face legatura cu vechea dinastie a lui Basarab I.

Urmasii lui, „Basarabii Craiovesti”, dar si Cantacuzinii, au provenit cu toții din fiica sa Elina, dominând istoria politica a Tarii Românesti tot veacul al XVII-lea.

Radu Șerban, primul domnitor al Țării Românești din dinastia „Basarabilor Craiovești”

Pus în umbră de marile fapte și personalitatea lui Mihai Viteazul, căruia i-a fost mare paharnic, Radu Șerban ar fi meritat o recunoaștere mai mare a propriilor acte de vitejie, ca un demn continuator al primului unificator al Țărilor Române.

După doar câteva luni de la asasinarea mișelească a marelui voievod, pe 9 august 1601, în luna octombrie, în tabăra de la Cârstienești (județul Argeș), oștenii și boierii care-i fuseseră fideli lui Mihai Viteazul, l-au procamat domn pe unul dintre ei, adică pe Radu Șerban.

Citește și: Care este cea mai veche biserică din București? În ea au fost încoronați mulți domnitori ai Țării Românești

Ceea ce l-a ajutat în accederea la tron a fost zvonul că ar fi, de fapt, un nepot al răposatului voievod Neagoe Basarab, deci cu justificate pretenții la domnie.

El s-a bizuit pe forțele interne ce-l susținuseră și pe primul unificator al celor trei țări române, adică pe frații Buzescu și ,,ceilalți boieri ai Valahiei Transalpine”, care doreau refacerea unității realizate de Mihai Viteazul.

Ce mai aprig rival al său a fost Radu Mihnea, pretendentul la tron sprijinit de turci și fiul celui care se convertise la religia islamică, Mihnea al II-lea Turcitul.

Acesta, beneficiind de forța armată otomană chiar a reușit să-l îndepărteze de pe tron pe Radu Șerban, după doar o lună de domnie. Dar acesta nu-și spusese, nici pe departe, ultimul cuvânt.

Priceput comandant de oști, Șerban a adus multe îmbunătățiri oastei muntene, dar păstrând organizarea moștenită de la Mihai Viteazul.

Astfel, în vremea sa, s-a ajuns ca oștirea Țării Românești să fie considerată a doua cea mai puternică armată a coaliției militare creștine antiotomane.

Radu Șerban nu ezita ca în momentele dificile ale bătăliilor, să se avânte el însuși în luptă, la fel ca Mihai Viteazul, tăind dușmani în stânga și-n dreapta.

Astfel, în august 1602 a revenit pe scaunul domnesc, dar imediat s-a confruntat cu o nouă amenințare din partea lui Simion Movilă.

La 13 septembrie, insistentul Movilă, împreună cu cei 40.000 de tătari, sub comanda hanului Gazi Ghirai, la care se adăugau oștenii trimiși de fratele său, Ieremia Movilă, domnul Moldovei, a intrat în Țara Românească.

Reînmormântat la Mănăstirea Comana, din Giurgiu

Cu o oaste mult mai mică, de circa 8.000-10.000 de pedestrași și 6.000 de călăreți, Radu Șerban a adoptat o tactică defensivă, dar bine organizată.

Bătălia hotărâtoare s-a dat la Teișani, pe valea râului Teleajen, pe 23 și 24 septembrie 1602, tătarii fiind respinși și siliți să se retragă spre Silistra, unde au trecut Dunărea.

În vara anului 1603, Radu Șerban a fost la un pas de a recuceri Transilvania, așa cum făcuse, cu doar patru ani în urmă, Mihai Viteazul.

El a intervenit în principatul de peste munți împotriva coaliției nobililor maghiari conduși de Moise Székely, care încercau să-i alunge pe habsburgi din Ardeal.

Motivul principal al acestei intervenții a voievodului a fost nu atât alianța pe care o încheiase cu Imperiul Habsburgic, cât faptul că nu putea admite ca, în timp ce la sud de Carpați se ducea o luptă antiotomană, în Transilvania să se instaureze puterea filoturcă a lui Moise Székely și a nobililor care îl sprijineau.

În acea situație, Țara Românescă risca să să fie prinsă, practic, ca într-un clește otoman.

Cele două oștiri s-au înfruntat în dimineața zilei de 17 iulie 1603, în ceea ce istoricii au numit „Prima bătălie de la Brașov”..

Atacul impetuos al românilor a reușit să străpungă apărarea maghiarilor și să-i pună pe fugă.

Cavaleria lui Radu Șerban i-a urmărit pe fugari, făcând prăpăd în rândurile acestora; însuși Moise Székely fiind ucis în timp ce încerca să scape cu fuga.

După această străucită victorie, Radu Șerban a devenit, practic, conducătorul „de facto” al Transilvaniei și ar mai fi trebuit să facă doar pasul către Alba Iulia și revendicarea principatului pentru sine.

De altfel, generalul imperial de tristă amintire, Gheorghe Basta, care se afla tocmai la Satu Mare în acea perioadă, se temea că Radu Șerban va lua în stăpânire întreaga Transilvanie, la fel ca Mihai Viteazul.

Citește și: FOTO Cum arăta Mihai Viteazul, de fapt? Nicolae Bălcescu a „ales” imaginea oficială a voievodului

Dar voievodul român n-a îndrăznit să meargă pe drumul lui Mihai, temându-se de o ripostă atât a Habsburgilor, cât și a otomanilor, căreia nu i-ar fi făcut față.

În schimb, mai prevăzător, s-a mulțumit doar cu acea victorie, prin care și-a asigurat flancul nordic al propriei provincii, apoi s-a retras în Țara Românească.

Dar temerile legate de dorința sa de a reface unitatea celor trei Țări Române n-a dispărut din gândul principilor Transilvaniei.

Așa se face că, în 1605 - deși fuseseră câțiva ani de pace și liniște în zonă - la auzul veștii că voievodul muntean încheiase un tratat de pace cu Poarta otomană și se baza deja pe mai vechea alianță cu Imperiul Habsburgic, principele transilvan Ștefan Bocskay îi avertiza pe otomani că Radu Șerban ,,va face cum a făcut și Mihai Vodă de atâtea ori”.

Totuși, au urmat alți cinci ani de liniște și prosperitate, perioadă încheiată odată cu planurile agresive ale unui nou principe al Transilvaniei, Gabriel Bathory.

La 20 decembrie 1610, mercenarii lui Gabriel Bathory, după ce au prădat timp de cinci zile Țara Bârsei, au trecut peste Carpații înzăpeziți și au intrat prin surprindere în Țara Românească.

Radu Șerban, descumpănit de manevra îndrăzneață a lui Bathory, a fost nevoit să părăsească Cetatea de Scaun a Târgoviștei și să se refugieze în Moldova, la noul domn al acesteia, Constantin Movilă, cu care încheiase un tratat de prietenie. 
La începutul lunii iunie 1611, Radu Șerban a revenit în Țara Românească și a adunat în jurul său și Oastea Țării, boierii și boiernașii fiind „însetați de răzbunare în contra lui Gabor [Gabriel Bathory] pentru multele răutăți ce făcuse Țării Românești”, cum scria un cronicar al vremii.

În iulie 1611, Radu Șerban, cu toată oastea sa, a trecut Carpații, surprinzându-l la rândul său pe Gabriel Bathory în tabăra de la Prejmer (aproape de Brașov), unde acesta se întărise cu principalele lui forțe.

Gabriel Bathory a încercat să se retragă spre Brașov, dar Radu Șerban, deși avea trupele obosite după istovitorul marș peste munți, nu l-a lăsat, ci l-a atacat, la 9 iulie 1611, pe câmpia dintre Brașov și satul Sânpetru.

Aici a avut loc lupta numită de istorici „A doua bătălie de la Brașov”.

Oastea domnului muntean a zdrobit-o pe cea a principelui transilvănean, acesta scăpând doar cu fuga de pe câmpul de bătălie.

Victoria a adus și satisfacție, dar - din nou - și vechea îngrijorare în rândul Habsburgilo.

Pe de o parte, vedeau un inamic redutabil învins, însă iarăși apărea temerea ca Radu Șerban să nu pornească pe urmele lui Mihai Viteazul și să cucerească întreaga Transilvanie.

Dar voievodul înțelesese deja că situația de ansamblu nu mai era favorabilă unei încercări de unire a celor trei principate într-un stat capabil să se opună cu succes otomanilor, așa cum încercase Mihai Viteazul.

Și avea dreptate să fie îngrijorat de reacția Porții, care nu putea admite alungarea protejatului său, Gabriel Bathory, de pe tronul Transilvaniei

Astfel, o oaste turcească numeroasă, întărită și cu o hoardă tătărească, a invadat Țara Românească.

Radu Șerban a revenit din Transilvania, dar a fost nevoit să se retragă spre Moldova, urmărit de turci și tătari.

Oastea care îi mai rămăsese a fost atacată de urmăritori într-o pădure din apropierea Bacăului, la 30 septembrie 1611.

Citește și: Cine a fost domnitorul îngropat de viu? De ce istoricii nu-l pun „la socoteala” voievozilor țării?

În această ciocnire Radu Șerban a pierdut tunurile și carele cu provizii, împotmolite în noroaiele provocate de ploile de toamnă, dar și pe cei mai buni ostași ai săi.

Învins, voievodul s-a refugiat la Suceava, de unde și-a luat familia și a pornit pe drumul pribegiei, spre Viena.

Acolo a încercat să obțină sprijin militar de la Imperiul Habsburgic, pentru a reveni pe tronul Țării Românești, dar nu s-a ales decât cu promisiuni și vorbe frumoase, imperialii temându-se de un nou conflict cu Imperiul Otoman.

Radu Șerban nu a mai apucat să-și revadă țara. S-a stins la Viena, în martie 1620, la vârsta de aproape 60 de ani, iar sfârșitul i-a fost grăbit - după mărturia nepotului său, stolnicul Constantin Cantacuzino - de o „gravă și lungă boală de podagră (n.r. - gută).

Ca un omagiu adus luptătorului pentru cauza creștinătății, împăratul Sfântului Imperiu Roman, Ferdinand al II-lea, a hotărât înmormântarea fostului domn al Țării Românești în Catedrala Sf. Ștefan din Viena, privilegiu rezervat doar familiei imperiale din Casa de Habsburg.

Două decenii mai târziu, în 1640, fiica lui cea mare, Ancuta, i-a adus osemintele la Mănăstirea Comana (în județul Giurgiu de azi) - pe care Radu Serban o destinase ca necropolă a familiei sale - împreună cu rămășițele soțului ei, Nicolae Pătrașcu, fiul lui Mihai Viteazul, decedat în 1627, la Gyor.

Acestea au fost așezate într-un mormânt comun, în care astfel se împleteste vechea dinastie a urmasilor lui Basarab I, cu cea a Basarabilor-Craiovesti. 

Inscripția de la căpătâiul lor amintește că au luptat „amândoi tare și vârtos pentru lege și pentru moșie cu păgânii turci și tătari”.