Cum încearcă AUR să-și ascundă mizeria sub preș

Întâlnirile cu reprezentanți ai unor țări precum Statele Unite, India și Turcia, precum și cu ministrul de externe al Cehiei, contribuie la proiectarea unei imagini de normalitate politică. Sau cel puțin asta ar vrea liderii AUR.

Dar protocolul diplomatic nu e un certificat de respectabilitate democratică - o întâlnire nu șterge trecutul unui partid și nici nu clarifică automat întrebările legate de relația acestuia cu trecutul extremist al României.

În cazul AUR, aceste întrebări merită o examinare serioasă.

Un trecut pe care nicio fotografie nu-l poate șterge

Dan Dungaciu, o figură importantă din AUR, a fost criticat pentru declarațiile sale privind memoria Holocaustului și pentru materialele publicate în revista Mișcarea, pe care a condus-o.
Revista a publicat un articol intitulat „Holocaustul — o minciună cât secolul” și materiale elogioase la adresa lui Corneliu Zelea Codreanu.

Într-un articol semnat chiar de Dungaciu, Mișcarea Legionară era descrisă drept „cea mai puternică și mai coerentă organizație anticomunistă a tineretului român”.

Dungaciu a criticat în trecut, de asemenea, legislația germană privind negarea Holocaustului; să vorbești despre despăgubirile acordate Israelului în legătură cu Holocaustul, și să faci referiri la „munți de aur” și la „presupuse victime”, înseamnă ceva mai mult decât un simplu text de ziar - e o tristă și periculoasă fibră culturală și ideologică…

Problema nu este dacă istoria poate fi dezbătută, ci dacă dezbaterea istorică este folosită pentru a minimaliza Holocaustul sau pentru a reabilita trecutul fascist al României. Prezentarea Mișcării Legionare în primul rând ca forță patriotică sau anticomunistă riscă să ascundă ideologia sa antisemită și trecutul său marcat de violență politică.

Când educația despre Holocaust devine o țintă politică

AUR a fost, de asemenea, criticat pentru o declarație semnată de liderul său, George Simion, în care studiul Holocaustului era descris drept „un subiect minor în istorie”. Cât de minoră poate fi cea mai mare tragedie a secolul 20? Ce ideologie are un lider de partid sau chiar partidul care aruncă în spațiul public astfel de inepții?

O asemenea formulare riscă să trivializeze una dintre crimele definitorii ale istoriei europene moderne. Problema nu se rezumă la timpul alocat unei anumite teme în programa școlară, ci privește riscul ca persecuția sistematică și uciderea evreilor să fie împinse la periferia conștiinței istorice a României.

Lideri ai AUR au cerut, de asemenea, desființarea unor instituții dedicate cercetării și comemorării Holocaustului, inclusiv a Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” și a Muzeului Holocaustului. Acestac și nu altul, e trecutul sulfuros pe care încearcă să-l ascundă.
Întrebarea de fond rămâne: de ce ar trebui instituțiile dedicate documentării antisemitismului, conservării dovezilor istorice și educării publicului să fie tratate ca adversari politici?

Recunoașterea crimelor comise în numele unei țări nu diminuează mândria națională; dimpotrivă, demonstrează maturitatea necesară pentru a distinge patriotismul autentic de memoria selectivă.

Problema narațiunilor rusești

Există un alt motiv pentru care aceste chestiuni trebuie examinate cu atenție: suprapunerea dintre o parte a retoricii politice naționaliste și narațiunile promovate de Kremlin.

Mesajele propagandistice ale statului rus au urmărit să submineze încrederea în instituțiile occidentale, să prezinte democrațiile liberale drept ipocrite și să exploateze nemulțumirile istorice și diviziunile sociale. Atunci când actori politici reiau teme care servesc acestor obiective, suprapunerea merită analizată și amendată ca atare.

Scrierile naționaliste mai vechi ale lui Dungaciu au atras, de asemenea, atenția prin paralelele ideologice cu ideile promovate de gânditorul rus Aleksandr Dughin, în special conceptul unei lumi multipolare, organizate în jurul unor blocuri civilizaționale distincte. Viziunea lui Dughin contestă universalismul liberal occidental și imaginează o ordine geopolitică în care Rusia ocupă un rol central într-o sferă eurasiatică distinctă.

AUR și Călin Georgescu

Relația dintre AUR și Călin Georgescu reprezintă o altă piesă a acestui tablou.

După ce Georgescu a ocupat în mod surprinzător primul loc în primul tur al alegerilor prezidențiale din România, în noiembrie 2024, AUR și George Simion i-au acordat sprijin politic. În perspectiva alegerilor prezidențiale programate pentru 2025, Simion s-a poziționat, de asemenea, în raport cu candidatura lui Georgescu și cu mișcarea din jurul acestuia.

Dar declarațiile publice ale lui Georgescu au atras atenția din cauza elogierii unor figuri asociate Mișcării Legionare din România și a afirmațiilor sale privind schimbarea orientării politicii externe a țării și relația acesteia cu structurile de securitate occidentale. O parte a retoricii sale s-a suprapus și cu teme promovate de mesajele propagandistice ale statului rus. Iar AUR îl sprijină chiar și acum pe Georgescu.

Responsabilitatea unui partid depășește însă ceea ce finanțează în mod formal. Susținerile sale publice, figurile pe care le promovează și ideile pe care le apără contribuie, de asemenea, la definirea identității sale politice.

Diplomația nu înseamnă absolvire de vină

Diplomații străini au motive legitime să se întâlnească cu partide din întregul spectru politic. Dialogul poate menține deschise canalele de comunicare și îi poate ajuta să înțeleagă evoluțiile politice interne.

O întâlnire cu AUR nu înseamnă că un diplomat îi aprobă pozițiile.

Astfel de întâlniri pot avea însă consecințe politice. Un partid poate folosi imaginile întâlnirilor internaționale pentru a sugera că disputele din trecut nu mai contează sau că criticile la adresa sa nu sunt decât manifestări ale ostilității partizane. Vizibilitatea diplomatică poate proiecta o imagine de normalitate chiar și atunci când persistă întrebări grave, fără răspuns.

Distincția dintre dialog și susținere este esențială. Diplomații nu sunt obligați să refuze întâlnirile cu partide controversate. Dar asemenea întâlniri nu trebuie prezentate drept dovadă că îngrijorările privind antisemitismul, minimalizarea Holocaustului sau reabilitarea unor figuri fasciste au fost înlăturate.

Un cordon sanitar în jurul unui partid radical sau extremist este o opțiune politică, nu o interdicție electorală. Partidele, alegătorii, jurnaliștii și instituțiile democratice pot avea opinii diferite despre locul

în care ar trebui trasată această limită. Dezbaterea trebuie însă să se bazeze pe dovezi, nu pe presupunerea că accesul la oficiali străini conferă automat respectabilitate politică.

Pericolul uitării treptate

România continuă să se confrunte cu retorică antisemită și cu răspândirea unor narațiuni istorice extremiste. Rapoartele Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” au documentat manifestări antisemite și preocupări legate de reabilitarea publică a unor figuri asociate fascismului - vorbim de 2026!

Pericolul nu începe întotdeauna cu negarea explicită a Holocaustului. Poate începe cu minimalizarea lui, cu citate selectate tendențios, cu prezentarea unor figuri fasciste drept eroi naționali sau cu atacuri împotriva instituțiilor care păstrează dovezile istorice. În timp, asemenea practici pot deplasa granițele a ceea ce este considerat acceptabil în dezbaterea publică.

De aceea, trecutul contează.

O mișcare politică nu poate închide întrebările legate de propriul trecut doar obținând întâlniri cu oficiali străini. Răspunsul potrivit este o examinare atentă și consecventă: ce au spus liderii săi, ce au promovat publicațiile sale, ce figuri susține și cum se raportează la istoria fascismului și antisemitismului din România.

Diplomația, da, trebuie să-și păstreze ușile deschise - dar nu trebuie să devină niciodată o curățătorie pentru extremism.