Lucian Boia: „Istoria întârziată și mică i-a umplut pe români de complexe“

DE Ramona Ursu | Actualizat: 03.12.2018 - 11:00
Lucian Boia

Istoricul Lucian Boia a vorbit, într-un interviu pentru Newsweek România, despre momentele-cheie care au dus la Unirea de la 1918, despre mitul Daciei antice și cel al lui Mihai Viteazul, despre ce mai înseamnă influența maghiară în Ardeal și de ce sunt românii un popor complexat

SHARE

Newsweek România: În ultima dvs. carte, „De la Dacia antică la Marea Unire, de la Marea Unire la România de azi“, vorbiți despre unitate națională. Ce e mit în acest concept?

Lucian Boia: Unii cred că unitatea noastră deplină o întâlnim încă din Antichitate. Dacia antică ar fi fost un regat omogen. Ăsta este un mit. Unitatea românească s-a făcut la 1859 și la 1918, iar ideologia națională, în foarte mare măsură, este una de secol al XIX-lea, cu rădăcini în secolul al XVIII-lea, dar nu mai vechi. L-am citat într-un loc pe Petre P. Panaitescu, cu un articol din anii ’30, „De ce au fost Țara Românească și Moldova țări separate?“ Asta e amuzant, de ce nu ar fi fost? Trebuia să fie unite, numai pentru că s-au unit câteva secole mai târziu, la 1859? Priviți situația din Evul Mediu cam de peste tot în Europa. În Germania sunt zeci și se ajunge la sute de state. Și germanii știau că sunt germani, și italienii știau că sunt italieni, însă asta nu conducea, în Evul Mediu, spre o unitate de tip națio-nal. Cronicarii moldoveni își făcuseră studii în Polonia, învățaseră latinește și știau că toți românii vorbesc cam la fel și au aceeași origine. Cu toate astea, ei continuă să insiste pe identitatea moldovenească.

În afară de unitate, de ce am avea cu adevărat nevoie, ca popor?

Avem nevoie de credința că suntem o națiune. Este o chestiune care nu ține de o realitate brută. Națiunea este o chestiune de mentalitate. Suntem români, adică aparţinem națiunii române, fiindcă vrem sa fim români. 

Ni se pare scandalos că există ca stat separat Republica Moldova. Acesta este rezultatul unei anumite istorii. Dacă oamenii aceia vor să fie o naţiune apropiată de naţiunea română, dar totuşi separată, asta va fi situația. Chestiunea nu e legată atât de realitate brută, este despre ceea ce credem despre noi înşine. Nu e o fatalitate, nu ne obligă nimeni să mergem într-o direcţie sau în alta. 

Ce ar trebui să sărbătorim de Centenar? 

Să nu mergem chiar până în pânzele albe cu suta asta de ani, uitând ce s-a întâmplat mai înainte. Fiindcă în mod paradoxal, accentul pus foarte apăsat și firesc în jurnal aniversar, pe momentul 1918, a avut și urmarea de a lăsa în umbră istoria anterioară. Sunt unii cărora le-a intrat în cap acum că România s-a creat la 1918. Dar România s-a creat la 1859, nu în 1918. Atunci când se referă la Unirea de la 1859, unii îi spun Mica Unire, ceea ce este de-a dreptul jignitor. Aceea nu a fost Mica Unire, aceea a fost foarte Marea Unire. 

Tot ce s-a întâmplat după aceea, toate provinciile care s-au alăturat României, reprezintă continuarea unui proces al cărui prim mare moment și esenţial este 1859. Dacă nu ar fi existat unirea celor două principate, Țara Românească și Moldova, n-am fi avut o Românie. Nici Basarabia, nici Bucovina, nici Transilvania n-ar fi avut cu cine și cum să se unească la 1918. Provinciile astea au intrat în cadrul politic administrativ constituțional al României, așa cum exista ea înainte de 1918. Și Constituţia din 1923 este o simplă adaptare a Constituției României din 1866. Deci nu s-a constituit o nouă țară, ci s-a mărit țara existentă. Este o continuitate, o Românie care exista de la 1859.

Dacă ne gândim la România, ne gândim și la o istorie contrafăcută. În ceea ce privește Unirea, putem discuta de mituri? 

Unele mituri și-au avut sensul când s-a afirmat mișcarea națională românească, în secolul al XIX-lea, și când românii au mers în direcția consolidării unui stat în care să-și găsească locul românii din toate provinciile românești. Atunci, nu doar românii au apelat la istorie. Secolul al XIX-lea este secolul istoriei. Este un secol naționalist și unul care mizează mult pe istorie în justificarea creării națiunilor și a statelor naționale. Atunci românii au procedat la fel, mai ales că nu aveau nimic unitar în istoria de cu sute sau cu mii de ani înainte. 

Atunci, au forțat puțin lucrurile, dar foarte bine că le-au forțat. Sunt două mari mituri. Este mitul Daciei Antice, văzută ca un teritoriu așezat exact unde se află România Mare. Așa încât în secolul al XIX-lea, proiectul național viza pur și simplu refacerea unității Daciei. Cu refacerea unității românești nu se punea problema, fiindcă nu mai fusese, până atunci, o Românie unită. Dar se miza pe o Dacie Unită, care, în realitate, nici ea nu a fost chiar atât de unită. Era o lume de triburi, diversificată. Nu era un stat național unitar, dar așa s-au împins lucrurile pentru a se justifica mișcarea națională și obiectivul unirii tuturor provinciilor românești. 

Apoi, este mitul lui Mihai Viteazul. Merg împreună cele două mituri. Mihai Viteazul ar fi realizat, pentru scurt timp, dacă nu România în deplinătatea conceptului național, dar o primă schiță a României Mari. Ori lucrul ăsta nu e deloc evident, aş spune că e evident mai curând contrariul unei asemenea credinţe. Dacă ne uităm la scrierile cronicarilor, la câteva decenii sau cel mult un secol după Mihai Viteazul, vedem că nu apare nicăieri o interpretare naţională. Miron Costin pune în evidenţă războaiele lui Mihai Viteazul, faptul că şi muntenii se săturaseră de atâtea războaie. Nicăieri nu apare vreo afirmaţie de tip naţional. 

E clar că moldovenilor nu le-a plăcut intrarea lui Mihai Viteazul în Moldova, fiindcă era țara lor. Aveau altă identitate, apropiată de cea a Țării Românești, dar totuşi distinctă. Ce le trebuia un Mihai Viteazul? Dar miturile sunt mai puternice decât realitatea. Sunt precum religiile. Chiar dacă au ieşit din mintea noastră şi nu corespund unei realităţi propriu-zise, au o forţă extraordinară de mobilizare. 

Unii dintre noi cred că, dacă suntem urmașii dacilor, asta este suficient ca să fim răsfățații lumii. Avem un avantaj din faptul că dacii sunt strămoșii noștri?

Unii au crezut şi continuă să mai creadă că, dimpotrivă, suntem urmaşii romanilor. Ne căutăm strămoşii noştri iluştri, din complexe. Asta ar trebui spus, înțeles și e primul pas spre o viitoare și nu prea îndepărtată vindecare. Românii au o grămadă de complexe. Sunt o naţie foarte complexă, fiindcă au fost nişte ţări mici tot timpul, diversele provincii s-au aflat sub stăpânire străină, deci o istorie care nu e chiar atât de importantă, dacă o comparăm cu altele. La care se adaugă o întârziere istorică. 

Principatele Române, Țara Românească, Moldova, apar în secolul al XIV-lea. Evul Mediu românesc începe cam atunci când e pe terminate în Europa Occidentală sau Centrală. Țările din jur, unele dintre ele, aveau deja o istorie de mai multe secole. Unele erau mari puteri, vezi cazul Poloniei, cazul Ungariei. Chiar și al Bulgariei, la un moment dat, țaratul bulgar a avut o forţă semnificativă în zona balcanică şi a exercitat o influență inclusiv culturală asupra țărilor române. Istoria asta întârziată și mică i-a umplut pe români de complexe, invers față de cazul Poloniei. 

Asta mă amuză să o spun. Noi avem complexe de inferioritate și, în extrema cealaltă, polonezii au și astăzi, și în cadrul UE, complexe de superioritate. Noi suntem Polonia! Sunt destui români care, când merg prin Occident, se jenează să spună că sunt români, ceea ce unui polonez nu cred că i s-ar putea întâmpla. 

Dar faptul că suntem urmașii dacilor ar trebui să ne facă mândri? 

De ce sa fim mândri? Ca şi sloganul „mândri că suntem români“. Dar noi spunem „mândri că suntem daci“ sau „mândri că suntem români“ tocmai fiindcă nu prea suntem mândri. Dacă ești mândru de ceva, nu stai să proclami, una-două, acel lucru. De ce să fii mândru că ești român, francez sau american? Te-ai născut în ţara respectivă, aparții naţiei respective şi nu e niciun motiv de mândrie, cum nu e niciun motiv de ruşine. E o discuție puerilă aceea a mândriei naționale. Un naționalism care nu ne mai servește la nimic. 

Miturile la care m-am referit au servit foarte bine, dar acum ce să mai faci cu ele? Adică intrăm în Europa lăudându-ne că suntem urmaşii dacilor. Ce să spun, asta îi va impresiona teribil pe europeni. Sau unii au rămas la interpretarea cu romanii, că am avea mai mult sânge latin decât sânge dac. În realitate, asta arătam și în ultima mea carte, românii sunt un mare amestec. Au fost dacii, dar și aici a fost un mit cu Dacia unitară, dacii care vorbeau aceeaşi limbă, aveau aceeaşi cultură, aveau un soi de conştiinţă naţională. Era un teritoriu fragmentat şi cu diverse neamuri care se aşezaseră ici şi colo. 

Citește dosarul integral dedicat Centenarului Marii Uniri

Războiul care ne-a unit. Ediție specială dedicată Centenarului Marii Uniri

O capitulare cât o victorie

Ana Blandiana - În epicentrul centenarului

Ioan Stanomir: „Politicienii au călcat în picioare documentul Marii Uniri“

Mădălin Hodor: Episcopul Hossu și Securitatea

„A fost un genocid al elitelor de la 1918“

Ziua Unirii: Pentru a tempera bucuria, alcoolul a fost interzis

Românii din Covasna acuză trocurile politice în anul Centenarului

Fotoreportaj - Centenarul de la țară. Imagini inedite cu românii de altă etnie

Colonizarea romană s-a făcut în întreaga lume romană. Au venit oameni din toate regiunile, oameni care vorbeau între ei latina, că asta era limba comună. Apoi, în acel mileniu întunecat, după retragerea Aureliană și până la întemeierea statelor, în secolul al XIV-lea, a Principatelor Române, când nu ştim prea bine ce s-a întâmplat timp de o mie de ani, au trecut pe aici o grămadă de neamuri și s-au amestecat măcar parțial. Slavii au lăsat urme incontestabile. Limba română e o limbă romanică, dar cu o influență slavă foarte puternică. Și nu numai în privința limbii s-a simțit influența slavă, ci și în cultură.

Mie îmi place să-i văd pe români mai curând ca un amestec, ceea ce nu e de rău. După mine, e de bine. A fost o vreme când se ținea foarte mult la puritatea rasială, cu exagerările și aberaţiile la care știm că s-a ajuns. Dar acum cred că, potrivit mentalităților lumii occidentale, e mai interesant să fii un amestec, decât urmașul pur al nu știu cărui popor legendar. Românii sunt foarte amestecați. Și tipul fizic nu este uniform, iar limba e o oglindă a acestui amestec. 

Fondul principal e latin, dar, cum spuneam, cuvintele slave sunt foarte numeroase. Cuvintele turcești sunt foarte multe în limba româna. E un popor interesant, o sinteză europeană, se poate spune, chiar dacă noi nu avem întru totul un comportament foarte european, dar sinteza românească e în spiritul acestei Europe multietnice, multiculturale. 

Spuneați că Unirea este „imensa realizare a românilor“. Ce ne-a sprijinit să ajungem la acest act istoric important? 

Trebuie să acordăm importanţa cuvenită fiecărui act de unire şi fiecărei provincii româneşti. Mai întâi, Țara Românească şi Moldova, la 1859, apoi Dobrogea, la 1878, şi în ordine Basarabia, Bucovina şi Transilvania, la 1918. E ceva extraordinar. Un stat care nu a existat pe harta Europei apare aproape brusc. Sigur, românii au dorit să îşi facă acest stat. Dar așa cum spunea Petre P. Carp, la sfârșitul Primului Război Mondial, că românii au atât de mult noroc, încât nu mai au nevoie de oameni politici. 

La 1859, odată cu Războiul Crimeei şi cu Franţa care căuta să-şi consolideze poziţiile în zona asta a Europei, partida naţională românească a fost puternic sprijinită de Franța, cel de-al doilea imperiu, de Napoleon al III-lea în mod direct. A fost şi politica personală a împăratului de a avea aici un stat apropiat de Franţa. Apoi, Primul Război Mondial s-a încheiat printr-un succes neaşteptat. 

Soluţia care a fost aleasă, impusă şi dorită de mulți români, a fost aceea a intrării în război pentru dobândirea Transilvaniei, alături de Franţa, Marea Britanie şi Rusia împotriva Austro-Ungariei şi Germaniei. Ar fi fost şi soluţia de alianţă cu Puterile Centrale, pentru dobândirea Basarabiei, împotriva Rusiei. Sigur, ar fi fost şi soluţia neutralităţii. Până la urmă, românii au obținut tot ce şi-au dorit şi chiar mai mult decât şi-ar fi dorit, fiindcă au obţinut atât Transilvania și Bucovina, cât și Basarabia. 

Ceea ce în mod logic nu se putea spera, fiindcă dacă mergeai cu rușii, nu aveai cum să obții Basarabia, iar dacă mergeai cu Puterile Centrale, nu aveai cum să obții Transilvania. Ai fi obținut, în caz de victorie, fie pachetul Transilvania-Bucovina, fie Basarabia. România le-a obținut pe toate fiindcă Primul Război s-a încheiat într-o manieră paradoxală. Mai întâi a câștigat războiul, pe jumătate, Germania, scoţând din luptă Rusia şi România, iar apoi Germania a fost înfrântă de puterile occidentale. În felul acesta, s-a prăbuşit şi Imperiul Rus, s-a prăbuşit şi monarhia habsburgică, iar România Mare a devenit cu adevărat posibilă. 

Istoric, cum vedeți ce se întâmplă în ultimii doi ani în România?

Asistăm la o dereglare care a devenit posibilă prin faptul că România nu a învăţat întru totul lecţia democraţiei. Revenim la ceea ce spunea Maiorescu, la vremea lui, la formele fără fond. Parcă în textul acela al lui Maiorescu, în articolul intitulat „În contra direcției de astăzi în cultura română“ şi datat 1868, deci în urmă cu un secol şi jumătate, rămân foarte actuale concluziile şi aprecierile lui Titu Maiorescu de atunci. 

Noi am preluat întreaga civilizaţie occidentală. Nu ne lipseşte nimic. Instituţiile, legile sunt de sorginte occidentală. Întrebarea este: în aceste forme occidentale, ce fond ai reuşit să așezi? Ori fondul nu prea seamănă în multe situații cu forma de factură europeană occidentală, dar cu interpretări şi atitudini care numai occidentale şi numai democratice nu sunt. Asta este problema, suntem o socie-tate pe jumătate occidentalizată și pe jumătate rămasă în „barbaria occidentală“, cum scria Titu Maiorescu și, sigur, acum nu mai este frumos să vorbeşti aşa.

"Atunci când se referă la Unirea de la 1859,
unii îi spun Mica Unire, ceea ce e de-a dreptul
jignitor. Aceea nu a fost Mica Unire,
aceea a fost foarte Marea Unire"
Lucian Boia

Ne-am  desprins de Răsărit și ne-am apropiat de Occident doar parțial. Foarte bine că am făcut ce am făcut, dar trebuie dus până la capăt acest proces şi trebuie mai ales înţeles faptul că democraţia singură nu e suficientă pentru a asigura echilibrul şi dreptatea, până la urmă socială, şi un mers politic care să fie în favoarea țării. Deci trebuie combinată democraţia și foarte serios raportată la statul de drept. 

Nu poţi, în numele democraţiei, numai fiindcă ai căpătat mai multe voturi decât alții, să te apuci să distrugi statul de drept, fiindcă tu faci ce vrei odată ce o majoritate de români te-a votat. Românii nu s-au pătruns încă întru totul de normele unei democraţii autentice, ci este și multă neseriozitate. Te uiţi la ideologiile partidelor, sunt altceva decât ceea ce au scris pe firmă. Dacă te uiți la PSD, este orice vrei, dar nu un partid social democrat. Are puseuri naţionaliste, ortodoxiste – vezi povestea cu referendumul, a primit, fără discernământ, mai mulţi din fostul PRM, un partid de dreapta extremă, dar nu un partid normal în Europa de astăzi. 

Din toate astea, românii își fac un partid social-democrat. Deci este și multă minciună, multă neadaptare, e și pasivitatea multor români, care, din fericire, a fost depășită de alții. Toate manifestările din ultimii doi ani îți arată, pe de o parte, fragilitatea democraţiei din România și pericolele reale care pasc această democraţie. Pe de altă parte, este o perioadă care a venit și cu mesajul încurajator al conştientizării multor români, fiindcă educaţia civică nu a fost niciodată la noi prea avansată. 

Iată că acum tinerii, care intră pe scena politică, socială și culturală, se simt mult mai implicaţi şi responsabili pentru ceea ce se petrece în țară. Deci suntem în plin conflict între partea de întârziere istorică şi culturală caracteristică României și partea cealaltă, care s-a apropiat şi mai mult de Occident şi de normele democraţiei occidentale. E o partidă în curs, care sper, în cele din urmă, să fie câștigată de partea cea bună.  

O temă permanentă este legată de pericolul maghiar. Mai avem de ce să ne speriem că vine Ungaria și ne „fură“ Ardealul? 

Și asta ține de mitologie, e o falsă temă aruncată românilor, în scopul unei manipulări. Pericolul maghiar este folosit pentru a-i manipula pe români în sens naţionalist și a-i atrage într-o direcţie sau alta printr-o manipulare. Ce pericol maghiar? România e o ţară de peste două ori mai mare decât Ungaria. 

În plan național, UDMR încă susține că Ardealul este al ungurilor și că cea mai mare tristețe pentru ei este chiar acest Centenar. 

Și ce vrem, să se bucure de ceea ce s-a întâmplat? Bineînţeles că pentru unguri a fost o lovitură sfârşitul Primului Război Mondial şi Tratatul de la Trianon. Nu putem să fim atât de sadici încât să le pretindem ungurilor să zică că le și place, să se bucure nespus. Va trebui ajuns, la un moment dat, la o conciliere istorică, așa cum au reuşit atât de bine francezii cu germanii, până în punctul în care există acum manuale comune de istorie franco-germană. 

De la interpretări care se băteau cap în cap, iată un discurs istoric comun la care francezii şi germanii au ajuns. Ar fi de dorit să se ajungă într-o bună zi și la o reconciliere româno-maghiară. Mai greu, sigur, că problemele sunt mai complicate aici. Cât despre Transilvania care să fie răpită de Ungaria... Populaţia românească a Transilvaniei a tot crescut procentual şi se apropie acum de 80 la sută, iar vorbitorii de limbă maghiară, care erau puţin peste 30 la sută în preajma Primului Război Mondial, acum au scăzut sub 20 la sută. Deci Transilvania mai e încă puţin şi ungurească, dar mai ales este cât se poate de românească. Ar însemna să-i jignim pe românii transilvăneni, dacă ne închipuim că o mână de unguri ar putea să smulgă Transilvania de pe harta României. 

Ce ar presupune autonomia administrativă a Transilvaniei, o temă care revine periodic pe agenda publică? 

Mai întâi, nu trebuie să ne speriem. Nu zic că trebuie neapărat acceptat orice program, dar nu trebuie să ne speriem. Sunt unele cuvinte sperietoare în România, care sunt cât se poate de naturale în vocabularul politic. România s-a construit ca stat național unitar, începând de la 1859, în mare măsură după modelul francez. Franța e statul tipic unitar național unitar. Spre deosebire de modelul german sau de modelul american, astea sunt modele de state federale. S-a discutat și la 1852 și moldovenii, unii dintre ei, și-ar fi dorit un grad de autonomie sau de descentralizare, însă s-a mers mereu pe soluția aceasta a centralizării, de stat național unitar. 

Mai ales după 1918, cum arată și Constituţia din 1923, care proclamă România în stat național unitar, deși profilul destul de diferit al provinciilor integrate în România, cu numeroase minorități, nu prea ar corespunde proiectului ideal de stat național unitar. S-ar fi putut crea România Mare sub forma unei federații. Nu s-a dorit acest lucru, din teamă că provinciile aveau deja o istorie diferită, cu încărcătură diferită de minorități, cu state care stăteau la pândă ca să-și refacă vechea poziție – Ungaria, Rusia. 

Toate acestea i-au condus pe români spre o soluție de dirijare de la centru a vieții politice. Autonomie, nici vorbă, dar și cât mai puțină descentralizare. Asta i-a nemulţumit foarte tare în perioada interbelică pe basarabeni, dar și pe ardeleni. Și Iuliu Maniu a protestat. E un text remarcabil al lui Maniu din perioada dictaturii regale, când protestează în fața acestei conduceri exclusive de la centru. 

Ar trebui discutate lucrurile astea fără prejudecăți, însă la noi e foarte greu,
fiindcă li s-a băgat în cap românilor că orice descentralizare este rea, nu mai spun de autonomie sau federalizare – Doamne, asta e ceva oribil să vorbești în România de federalizare!  Adică au fost niște stupizi americanii sau nemții că și-au construit state federale. Statul ca lumea este statul centralizat unitar precum România. 

Dar de ce ne este atât de frică? Este tot un complex de inferioritate despre care vorbeați mai devreme?

E complexul de inferioritate, e complexul unei țări totuși destul de noi. E o stare de temere, justificată până la un punct, cel puțin într-o perioadă anterioară. La 1940, eram pe punctul de a vedea aproape lichidată România Mare, cu toate pierderile teritoriale suferite atunci. Românilor le e teamă să nu piardă ce au câștigat. Dar cred că e o falsă problemă această temere. Nu zic de soluții federale, că nici nu se pune problema în România, dar o minimă descentralizare sau chiar una mai accentuată cred că ar fi cu totul necesară și în spiritul, de fapt, al UE. 

Citește dosarul integral dedicat Centenarului Marii Uniri

Războiul care ne-a unit. Ediție specială dedicată Centenarului Marii Uniri

O capitulare cât o victorie

Ana Blandiana - În epicentrul centenarului

Ioan Stanomir: „Politicienii au călcat în picioare documentul Marii Uniri“

Mădălin Hodor: Episcopul Hossu și Securitatea

„A fost un genocid al elitelor de la 1918“

Ziua Unirii: Pentru a tempera bucuria, alcoolul a fost interzis

Românii din Covasna acuză trocurile politice în anul Centenarului

Fotoreportaj - Centenarul de la țară. Imagini inedite cu românii de altă etnie

Comentarii

Alege abonamentul care ți se potrivește

Print

  • Revista tipărită
  • Acces parțial online
  • Newsletter
Abonează-te

Digital + Print

  • Revista tipărită
  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
Abonează-te

Digital

  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
  •  
Abonează-te
© 2018 NEWS INTERNATIONAL S.A.