VIDEO Cum susțin relațiile academice internaționale politica externă a României

Relațiile academice au sunt un instrument discret, dar eficient, de politică externă. Universitățile nu doar formează specialiști, ci creează rețele de colaborare care ajung până la nivel guvernamental, explică Remus Pricopie, rectorul SNSPA.  

Cum susțin relațiile academice internaționale politica externă 

Newsweek România: Cum funcționează relații internaționale din mediul academic și cât ajută ele politica externă a unei țări?

Remus Pricopie, rectorul SNSPA: Întotdeauna universitățile, în orice țară, au capacitatea de a construi relații, de a deschide drumuri noi. Am să vă dau un exemplu concret legat chiar de SNSPA. În perioada comunistă, România avea relații destul de puternice cu America Latină și Africa. După 1990, din diferite motive, unele de înțeles, dinamica acestor relații a scăzut semnificativ.

SNSPA a construit, în ultimii ani, relații academice. Până în 2014–2015 nu aveam legături cu foarte multe universități din America Latină. Am creat și un masterat de studii de specialitate pe zona Americii Latine, cu predare în limba engleză. Nu sunt mulți studenți acolo, pentru că nu este neapărat o zonă de interes. Cred că am avut 18–20 de studenți, dar am semnat acorduri de colaborare. Profesori și studenți de-ai lor au venit la noi, noi ne-am dus acolo.

Apoi am început, cred că din 2013, o inițiativă care a fost strict la nivel de universități: colaborare între spațiul european și spațiul Americii Latine, care, într-un fel, era în paralel cu relațiile Uniunii Europene cu America Latină. Acolo am făcut foarte multe lucruri. În momentul de față, relațiile bilaterale dintre România și zona Americii Latine s-au intensificat, pentru că, vrând-nevrând, oferi expertiză, creezi specialiști. Studenți de-ai noștri lucrează acum fie în Ministerul de Externe, fie în ambasadele noastre din spațiul Americii Latine. S-au pregătit, au înțeles despre ce este vorba, s-au dus acolo.

Unii vorbesc limba spaniolă, au făcut mobilități Erasmus. Ce înseamnă mobilități Erasmus? Un semestru l-au studiat într-o țară din America Latină. Și uite așa creezi baza pentru ca Ministerul de Externe să spună: „OK, acum putem, pentru că avem oameni, să investim mai mult.”

A fost și o vizită, din păcate tratată superficial, a președintelui Iohannis în America Latină. Era prima vizită a unui președinte român după 30 de ani. Iată cum, încet-încet, ajungi să crești relația, de la schimburi educaționale până la cel mai înalt nivel, inclusiv relația cu Statele Unite ale Americii.

Eu, în continuare, chiar dacă percepția publică a unora este diferită, spun că între România și Statele Unite ale Americii au existat întotdeauna relații solide.

Evident, cineva care vrea să mă contrazică o să-mi aducă aminte de discursul lui JD Vance de la conferința de la München din februarie anul trecut.

O intervenție a cuiva, fie el președintele Statelor Unite sau al României, nu este suficientă pentru a eticheta o relație. Relația se construiește de la cel mai înalt nivel – președinte la președinte, ministru de externe la ministru de externe – până la nivel academic. Au avut întrebări? Da. Și noi avem întrebări. Așa cum Statele Unite, Casa Albă și Departamentul de Stat au avut întrebări legate de ce s-a întâmplat în decembrie 2024 și ulterior în politica românească. Și noi avem întrebări când președintele vorbește despre Board of Peace și noi venim și spunem „OK, dar ce este asta?”, vrem să înțelegem dacă putem intra sau nu. Informâm că nu putem intra pentru că avem alte proceduri, dar cu toate acestea, președintele Nicușor Dan a fost acolo ca observator.

Faptul că nu am intrat în Board of Peace nu înseamnă că respingem relația bilaterală. Într-o relație bilaterală există un proces continuu de schimb de informații și clarificări.

Rolul academicilor este important. Eu am trăit în Statele Unite, în mediul academic, aproape doi ani. Cunosc mediul foarte bine. Am fost bursier Fulbright, bursă acordată de Washington, nu de comisia bilaterală de la București. Evident că am contacte în administrație, indiferent dacă este republicană sau democrată.

Ministrul de externe, doamna Țoiu, a fost criticată de dimineața până seara, în multe cazuri nejustificat. A fost la Washington, cel puțin de trei-patru ori, întâlnindu-se cu echivalentul său, secretarul de stat Rubio.

Ministrul de externe român nu are voie să fie nici republican, nici democrat. Ministrul de externe american poate fi.

Ministrul român respectă relația bilaterală cu Casa Albă și Departamentul de Stat, indiferent cine conduce. A existat un schimb la toate nivelurile. L-ați văzut și pe viceprim-ministrul Predoiu, de mai multe ori, inclusiv recent, în SUA.

Ambasadorul nostru la Washington, Andrei Muraru, profesor de științe politice, gestionează foarte bine această relație. Avem acum un nou ambasador american și apar interpretări greșite, de tipul „America nu vrea să trimită un ambasador”. Nu este adevărat. Procesul de numire este foarte complicat.

De regulă, mandatul unui ambasador american este de 3 ani, deși formal este de 4 ani. Aproape un an durează procedura de nominalizare. Sunt țări care nu au ambasador pentru perioade lungi. Uneori poate fi un gest politic, dar la noi nu a fost cazul. Și în perioada președintelui Biden, nominalizarea a durat aproape un an.

Dacă ne uităm la lista însărcinaților cu afaceri, vedem că este destul de lungă. În ultimii 36 de ani am avut mulți adjuncți care au devenit ambasadori interimari.

Am văzut că ați avut invitați oficiali europeni importanți la SNSPA.

Legat de vizitele de la SNSPA, este menirea unei universități. Săptămâna trecută am avut două momente importante. Curtea Europeană de Conturi a făcut o nouă vizită în România. Este firesc ca această instituție să intre în dialog cu instituțiile naționale. Cel mai potrivit loc pentru intervenții publice este universitatea.

Iar a doua vizită a fost a doamnei Roxana Mînzatu, vicepreședinte al Comisiei Europene. A venit, într-un fel, ca acasă. La întâlnirea cu conducerea SNSPA s-a discutat atât despre proiecte europene, cât și despre politici publice.

Am citit ce ați scris despre Liviu Maior și știu că ați lucrat în minister în acea perioadă.

Vă mulțumesc foarte mult. În primul rând că ați preluat acel text pe care l-am scris, evident sub presiunea emoțiilor. Eu aveam 26 de ani în 1996, când m-am înscris la un concurs la Ministerul Educației și, surprinzător, l-am câștigat. Eram cel mai tânăr dintre toți cei care au concurat. Erau în competiție conferențiari universitari, lectori, profesori, iar în final au câștigat doar două persoane: eu și un profesor universitar de la Politehnică.

Citește și: Profesorul universitar Liviu Maior, fost ministru al Educației, a murit la 85 de ani

L-am cunoscut din februarie până în decembrie, când și-a terminat mandatul. Am văzut foarte multe lucruri pe care le-a făcut și, rămânând în zona de politici educaționale, pot spune că, de departe, Liviu Maior este cel care, cu decență, în liniște, fără show politic, a construit un sistem. Nu a avut pretenția să fie numit „Spiru Haret doi”, dar cred că istoria îl va așeza la același nivel, pentru că, la fel ca Spiru Haret, a definit o arhitectură a sistemului.

Liviu Maior a adaptat educația românească de la un sistem ultra-centralizat și închis către unul deschis. A intrat în dialog cu Banca Mondială și a pus bazele reformelor ulterioare: programe școlare, infrastructură, formarea cadrelor didactice, reforma învățământului superior, autonomia universitară, sisteme de finanțare, programe noi de studii.

Nu aveam nici măcar recunoașterea diplomelor. Am văzut comentarii răutăcioase că ar fi liberalizat necontrolat învățământul superior. Nu este adevărat. Universitățile private apăruseră deja, nereglementate. Liviu Maior a pus ordine, prin legea din 1993 privind acreditarea, reducând drastic numărul instituțiilor neconforme.

Toate aceste lucruri au fost reașezate pe o fundație solidă. Sistemul funcționa, la începutul anilor ’90, fără lege, doar pe hotărâri de guvern anuale. Legea educației din 1995 și statutul personalului didactic din 1997 au fost construite de el.

Nu a fost un ministru care să-și aroge merite ulterior. Nu a intervenit peste succesorii săi. A lăsat reformele să continue.

Spune foarte mult despre el și faptul că a fost apreciat și din zona sportivă.

Dar a fost mai mult decât un manager. A fost un părinte al unei echipe. A fost istoric, specializat într-o perioadă delicată, și a lucrat la proiecte importante, inclusiv cercetări în arhivele din Budapesta despre Transilvania.

A fost foarte atent la noile generații. A adus oameni tineri în minister, oameni care înțelegeau dinamica internațională.

Este unul dintre intelectualii care, într-o perioadă dificilă, și-au asumat un rol politic. Nu prea mai avem astfel de oameni. A fi intelectual presupune nu doar cunoaștere, ci și un standard moral ridicat.