Când confundăm iubirea cu suferința. De ce alegem mereu același tip de partener?
Felul în care iubim începe să se formeze cu mult înainte de prima relație romantică. Experiențele din copilărie pot influența ceea ce ni se pare firesc într-o relație și alegerile pe care le facem ca adulți.
Ioana Bădică, psihoterapeut integrativ, explică de ce ajungem uneori să confundăm iubirea cu suferința și cum experiențele din copilărie pot influența felul în care iubim, alegem partenerii și construim relațiile la vârsta adultă.
Există oameni care, deși își doresc o relație liniștită și sigură, ajung să fie atrași de persoane care îi rănesc.
Alții rămân ani de zile în relații care îi consumă, chiar dacă știu că nu sunt fericiți. Privite din exterior, aceste alegeri pot părea greu de înțeles. De ce ar rămâne cineva într-o relație care îi provoacă suferință? De ce s-ar întoarce cineva, iar și iar, către același tip de partener sau aceeași formă de iubire dureroasă?
Când confundăm iubirea cu suferința. De ce alegem mereu același tip de partener?
Răspunsul nu este simplu și nu se află doar în relația actuală. Felul în care iubim începe să se formeze cu mult înainte de prima relație romantică. Primele noastre idei despre iubire apar în copilărie, în relațiile cu oamenii care au avut grijă de noi și în mesajele pe care le-am primit despre afecțiune, apropiere, conflict și siguranță emoțională.
Multe dintre femeile adulte de astăzi își amintesc că au auzit în copilărie expresia: „Dacă te trage de codițe, înseamnă că te place.” La prima vedere pare o replică inofensivă. În realitate însă, transmite un mesaj subtil: iubirea poate veni împreună cu disconfort, agresivitate sau chiar suferință.
Sigur că o singură replică nu decide viitorul unui copil. Însă atunci când astfel de mesaje se repetă și sunt susținute de ceea ce copilul vede și trăiește, ele pot influența felul în care va privi relațiile mai târziu.
Cum învățăm ce este iubirea?
Copilul nu învață iubirea din explicații, ci din experiențele pe care le trăiește. Descoperă ce înseamnă iubirea din felul în care este ținut în brațe când îi este greu, din felul în care este consolat atunci când plânge, din felul în care părinții își vorbesc unul altuia, din conflictele la care asistă și din felul în care acestea se încheie.
Citește și: VIDEO Care e primul lucru pe care trebuie să-l faci după un divorț? Ce este doliul de despărțire?
Descoperă ce înseamnă iubirea și din ceea ce se întâmplă atunci când greșește, cere ajutor, își exprimă emoțiile sau are nevoie de apropiere.
Citește și: VIDEO De ce nu mai avem umor și ne sare țandăra din orice? „Ce se întâmplă acum e o reglare de conturi”
Imaginează-ți doi copii care cad și se lovesc în parc. Amândoi încep să plângă. Unul este luat în brațe de părintele său, care îi spune: „Te-ai speriat? Te doare? Hai să-ți dau un pupic să treacă mai repede.” Celălalt aude de la părintele său: „Nu mai plânge. Este rușinos. Băieții nu plâng.”
Amândoi s-au lovit, dar experiența lor este foarte diferită. Primul învață că emoțiile lui pot fi văzute, înțelese și alinate. Celălalt poate începe să învețe că vulnerabilitatea nu este bine primită, că exprimarea emoțiilor este un motiv de rușine și că ele trebuie ascunse.
Din astfel de momente, aparent obișnuite, copilul învață dacă lumea răspunde sau nu nevoilor lui. Treptat, își construiește o hartă interioară a relațiilor. Învață dacă oamenii sunt disponibili sau nu, dacă apropierea este sigură ori periculoasă, dacă nevoile lui contează, dacă poate avea încredere în ceilalți și dacă este iubit și acceptat așa cum este ori doar atunci când se conformează.
Pentru unii copii, iubirea este asociată cu siguranță, căldură și acceptare. Pentru alții, însă, iubirea ajunge să fie amestecată cu critică, respingere, neglijare sau control.
Uneori, aceste mesaje sunt transmise direct prin cuvinte și comportamente, alteori sunt învățate observând relațiile dintre oamenii importanți din viața lor. Treptat, copilul poate ajunge să creadă că iubirea și acceptarea depind de felul în care se comportă.
Critica repetată îl poate face să simtă că nu este suficient așa cum este. Pentru că are nevoie de părinții lui pentru a se simți în siguranță, copilului îi este foarte greu să creadă că problema este la părintele care îl critică sau îl respinge. Astfel, poate ajunge să creadă: „Nu sunt suficient de bun”, „Este ceva în neregulă cu mine” sau „Trebuie să mă schimb ca să merit iubirea.”
Cum se văd aceste tipare în relațiile adulte?
Mai târziu, aceste tipare pot influența relațiile pe care le alegem, ceea ce ni se pare firesc într-o relație și felul în care interpretăm comportamentul partenerului.
Astfel, anumite comportamente care rănesc, precum gelozia sau controlul, pot ajunge să fie interpretate ca dovezi de iubire.
Unele persoane pot ajunge să fie atrase de parteneri indisponibili emoțional. Tindem să fim atrași de ceea ce ne este familiar, chiar și atunci când ne face să suferim.
Auzim deseori că partenerii disponibili emoțional sunt „prea liniștiți” sau că din relația cu ei „lipsește ceva”. Și poate că ceea ce pare să lipsească este tocmai ceea ce am învățat încă din copilărie să asociem cu iubirea. Ceea ce trăim în mod repetat ajunge să ne devină familiar.
Gândește-te la drumul pe care îl faci în fiecare zi spre casă sau spre serviciu. Îl cunoști atât de bine, încât de multe ori ajungi la destinație fără să îți amintești fiecare intersecție. Conduci aproape pe pilot automat. Dacă într-o zi cineva ți-ar spune că există un traseu mai scurt, este foarte posibil să rămâi tot pe drumul vechi, tocmai pentru că îl cunoști foarte bine.
Uneori, și în relații funcționăm la fel. Tindem să urmăm traseele pe care le cunoaștem, chiar și atunci când nu ne duc acolo unde ne-am dori. Necunoscutul poate crea anxietate deoarece nu avem încă repere.
Se poate schimba felul în care iubim?
În psihoterapie, aceste tipare pot fi privite cu mai multă claritate. Nu pentru a găsi vinovați și nici pentru a reduce totul la copilărie, ci pentru a înțelege cum s-a format felul în care persoana iubește, se apropie de ceilalți sau se teme de respingere.
Mulți oameni ajung în terapie încercând să înțeleagă de ce relațiile lor nu funcționează. Unii sunt convinși că problema este partenerul. Alții cred că iubesc prea mult sau că pur și simplu au ghinion în relații.
La început, mulți oameni își pun întrebări precum: „De ce mai stau în relația asta?”, „De ce aleg mereu femei sau bărbați care mă rănesc?” sau „Ce este în neregulă cu mine?”.
Sunt întrebări firești. Însă rareori ne ajută să înțelegem ce se află în spatele alegerilor noastre. De multe ori, ne lasă doar cu vinovăție, rușine și sentimentul că este ceva în neregulă cu noi.
În psihoterapie, încercăm să mergem puțin mai în profunzime. Pe parcurs, pentru unii dintre ei apare o întrebare pe care nu și-au pus-o niciodată:
Cum am învățat că arată iubirea?
Răspunsul la această întrebare nu schimbă ceea ce am trăit. Dar poate oferi o perspectivă nouă asupra propriei povești și a relațiilor noastre.
Când începem să înțelegem cum s-au format aceste tipare, schimbarea devine posibilă. Ea nu apare peste noapte și, de cele mai multe ori, nici nu o observăm imediat. Așa cum tiparele noastre s-au construit în timp, și schimbarea lor necesită timp, blândețe, acceptare și curajul de a trăi experiențe noi.
Psihoterapia nu schimbă trecutul. Însă poate schimba felul în care trecutul continuă să influențeze relațiile prezente. Poate ajuta oamenii să înțeleagă de ce anumite relații îi atrag, de ce anumite comportamente li se par firești și, mai ales, le poate oferi posibilitatea de a construi moduri noi și mai sănătoase de a fi în relație cu ei înșiși și cu ceilalți.
