Alexandra, în vârstă de 29 de ani, nu a mai ieșit din casă de un deceniu din cauza unei tulburări psihice severe. Deși are pregătirea și dorința de a munci, statul și angajatorii nu îi oferă posibilitatea de a lucra de acasă. Povestea ei pune în lumină lipsa de sprijin pentru persoanele cu probleme de sănătate mintală și barierele birocratice care le condamnă la izolare.
Motivul pentru care o tânără nu a ieșit din casă de 10 ani. Sistemul îi refuză șansa la telemuncă
Alexandra are 29 de ani și de aproape un deceniu nu a mai ieșit din casă. Suferă de agorafobie, o tulburare de anxietate severă care o împiedică să pășească afară, să meargă la magazin, să urce într-un autobuz sau să se afle în orice spațiu deschis, aglomerat sau necunoscut. Tot ce pentru majoritatea oamenilor pare banal, pentru ea este imposibil.
Citește și: Zile de telemuncă în fiecare lună pentru mai mulți români. Ce trebuie să îndeplinească
Totul a început în copilărie, când a experimentat mai multe episoade de leșin la școală. Cu timpul, aceste episoade au fost însoțite de frică, iar frica a devenit treptat o panică profundă. Alexandra nu mai poate ieși din casă fără a suferi simptome intense – bătăi rapide ale inimii, senzație de sufocare, amețeli, spaime iraționale. Astfel, a rămas captivă între patru pereți, cu o viață socială aproape inexistentă.
Astăzi, trăiește în Tenerife, împreună cu familia, și depinde complet de sprijinul celor din jur. Își dorește să muncească, să contribuie, să aibă o formă de independență financiară. Dar condiția sa o împiedică să lucreze în afara locuinței. De aceea, a cerut în mod repetat posibilitatea de a lucra remote, însă s-a lovit de refuzuri. De fiecare dată când a aplicat pentru un post în regim de telemuncă, a primit același răspuns: nu se poate.
Această respingere repetată a generat nu doar frustrare, ci și sentimentul de excludere. Alexandra nu cere privilegii, ci doar o formă de adaptare care să îi permită să fie activă profesional în limitele condiției sale. Lipsa de empatie și de deschidere din partea angajatorilor, precum și lipsa sprijinului real din partea instituțiilor, au adâncit izolarea ei.
De ce nu poate Alexandra, care nu a ieșit de 10 ani din casă, să lucreze din locuință?
În Spania, telemunca este reglementată prin lege și, teoretic, poate fi solicitată în anumite condiții. Totuși, nu există o prevedere clară care să protejeze sau să faciliteze accesul la muncă pentru persoane care, ca Alexandra, suferă de afecțiuni psihologice severe. Astfel, deși capacitatea sa intelectuală nu este afectată, iar dorința de muncă este reală, sistemul o ignoră.
Cazul Alexandrei ridică o întrebare importantă: cât de pregătită este societatea noastră să sprijine persoanele care suferă în tăcere, dar care ar putea contribui, dacă li s-ar acorda șansa? Nu toți cei care suferă de afecțiuni invizibile sunt incapabili. Uneori, tot ce au nevoie este o ușă deschisă – nu fizic, ci simbolic – către o formă de normalitate și autonomie.
Citește și: Cum vor arăta oamenii în viitor. Munca de acasă ne transformă total. Ce au descoperit cercetătorii
Alexandra se simte prinsă într-o buclă din care nu poate ieși: nu are acces la tratament specializat pentru că nu se poate deplasa, nu poate munci pentru că nu i se permite să lucreze de acasă, iar fără venit, nu poate accesa opțiuni private. Sistemul pare că a abandonat-o.
Această poveste este un apel la empatie, dar și la acțiune. Este nevoie de o abordare mai flexibilă a muncii, de o reglementare care să țină cont de realitățile psihologice, nu doar de cele administrative. O societate cu adevărat incluzivă este cea care creează spațiu și pentru cei care, din motive reale, trăiesc la marginea normalității cotidiene.
Povestea Alexandrei nu este un caz izolat. Este vocea tăcută a multora care nu cer compătimire, ci doar o șansă de a trăi cu demnitate.
