De unde vine obiceiul toastului? În fiecare zi, în întreaga lume, oamenii sărbătoresc, onorează și marchează evenimente semnificative prin toasturi, care implică de obicei o băutură, cuvinte sincere și ciocnirea paharelor. Cu toate acestea, puțini oameni cunosc istoria din spatele acestui ritual.
De unde vine obiceiul toastului? În Roma antică avea legătură cu gustul amar al vinului băut de romani
Conform dicționarelor, un toast era o „urare făcută la o masă în cinstea unei persoane sau a unui eveniment, însoțită de ridicarea paharului; scurt discurs ținut cu acest prilej”.
Dar cât de vechi este acest obicei, de unde provine și care e originea cuvântului în sine, toast?
Vorbim de o tradiție care a început cu milenii în urmă. „Vechii evrei, perși și egipteni erau toastatori, la fel ca saxonii, hunii și alte triburi”, scrie Paul Dickson în cartea sa „Toasts: Over 1,500 of the Best Toast, Sentiments, Blessings and Graces”.
În ampla sa lucrare „The Decline and Fall of the Roman Empire” („Istoria declinului și prăbușirii Imperiului Roman”), apărută în mai multe volume, în perioada 1776-1789, istoricul englez Edward Gibbon a descris un ospăț al hunilor.
Citește și: Cum se bea spirt filtrat prin pâine pe vremea lui Ceaușescu? Moda a rămas și azi. Ce riscuri sunt?
În cadrul acestuia, marele lor lider de la jumătatea secolului al V-lea, Attila, a ținut nu mai puțin de trei runde de toasturi pentru fiecare fel de mâncare dintr-o cină elaborată, potrivit toastmasters.org.
Și grecii antici au băut pentru sănătatea și bunăstarea celorlalți. În „Odiseea” lui Homer, de exemplu, Ulise bea pentru sănătatea lui Ahile.
Conform cărții lui David Fulmer, „A Gentleman's Guide to Toasting” (Ghidul gentlemanilor pentru toasturi”), toastul era „un gest de bună credință pentru a se asigura că băutura nu era otrăvită”.
Cel mai bun mod al gazdei de a dovedi că o băutură este sigură era să bea prima înghițitură.
La fel cum o strângere de mână îi asigura pe ceilalți că nu se ascunde nimic în mânecă, a bea o băutură comună în fața celorlalți însemna pentru toți că merită să fie consumată.
În Roma antică, romanii puneau bucăți de pâine prăjită și condimentată pentru a atenua gustul amar al vinului - Foto: arhiva
În Roma antică, toastul avea și un alt rost. Vinul avea adesea un gust amar și neplăcut. Soluția? Romanii aruncau literalmente bucăți de pâine condimentată și prăjită în vin pentru a-i îmbunătăți aroma.
Pâinea prăjită plutitoare absorbea o parte din gustul acid, adăugând în același timp propriile sale arome plăcute băuturii.
Există meseria de „maeștrii de toasturi”
În capitala Imperiului Roman, „a bea pentru sănătatea altcuiva a devenit atât de important, încât Senatul a decretat că toți romanii trebuie să bea pentru Augustus (n.r. - Octavian Augustus, primul împărat roman) la fiecare masă”, mai scrie Dickson.
Această practică a devenit atât de comună încât cuvântul latin „tostus” - care înseamnă „prăjit” - a evoluat în cuvântul nostru modern „toast”.
Ulterior, în Marea Britanie, pe vremea lui William Shakespeare (1564-1616), pâinea propriu-zisă dispăruse în mare parte, dar termenul a rămas în uz.
Atunci când oamenii își ridicau paharele, celebrau tradiția de a face băuturile mai plăcute - chiar dacă nu mai puneau pâine în ele.
Obiceiul toastării s-a răspândit în Europa, iar în Anglia ritualul a fost însoțit, pentru prima oară, de cel al ciocnitului paharelor.
Citește și: Cum afli daca țuica este contrafăcută, înainte s-o cumperi? Trucurile care te ajută s-o testezi
În secolul al XVII-lea, toastul a devenit foarte popular, astfel că a apărut chiar și funcția de „toastmaster” („maestru de toasturi”). Acesta prezida evenimentele, oferind și solicitând toasturi adecvate, mai scrie sursa citată.
„În acele vremuri, îndatoririle toastmasterului tindeau să fie asemănătoare unui arbitru, principala sa funcție fiind aceea de a oferi tuturor toasturilor o șansă corectă de a-și aduce contribuția”, mai notează Dickson în cartea sa.
El adaugă că una dintre cele mai vechi cărți despre toast - dacă nu chiar cea mai veche - a fost „The Royal Toastmaster”, a lui J. Roach, publicată la Londra în 1791.
„Un toast sau un sentiment stârnește foarte frecvent buna dispoziție și înviorează o conversație plictisitoare; de multe ori, atunci când este aplicat corect, răcește fierbințeala resentimentelor și estompează limita animozității.
Un toast bine aplicat este universal recunoscut că calmează flacăra regulilor rigide, atunci când rațiunea își folosește eforturile adesea în zadar”, explica Roach într-un pasaj din carte.
Toastul are reguli diferite în funcție de țară
Chiar și în prezent, în Regatul Unit există Asociația Națională Toastmasters, ai cărei membri instruiți poartă jachete de ceremonie roșii și sunt pricepuți la oratorie, poezie și toasturi.
Aceștia prezintă evenimente de toate felurile, de la nunți și înmormântări, la botezuri și strângeri de fonduri.
Pentru America, Dickson descrie ca pe o „epocă de aur” a toasturilor perioada de 40 de ani cuprinsă între aproximativ 1880 și 1920.
Mulți autori proeminenți au scris toasturi, au fost publicate cărți și broșuri despre toasturi, iar ziarele au publicat rubrici pe această temă.
O revistă, The National Magazine, avea chiar propriul editor de toasturi, ale cărui atribuții includeau jurizarea celor mai bune toasturi în cadrul unui concurs lunar.
La nivel mondial, numeroase națiuni și culturi au propriile obiceiuri de toasting. Multe sunt similare între ele, dar altele sunt unice.
De exemplu, în Japonia, China și Coreea, toasturile obișnuite sună foarte asemănător, dar sunt pronunțate diferit.
Potrivit Matador Network, un site dedicat jurnalismului de călătorie, toasturile din Japonia spun cuvântul „kanpai”, în China spun „gan bei”, iar în Coreea spun „gonbae”.
Citește și: „Bătălia palincii”: faimoasa băutură este românească sau ungurească? De ce au dreptate ambele părți?
Și obiceiurile coreene de a toasta diferă de cele japoneze. „În Coreea, paharul este golit și ultimele picături sunt scuturate, apoi este trecut oaspetelui, iar gazda umple paharul”, se arată pe site-ul etiquetteinternational.com.
„În Coreea, un pahar nu este niciodată reumplut până când nu este complet gol, în timp ce în Japonia paharul este constant reumplut, astfel încât să nu fie niciodată gol”, se mai arată pe site-ul menționat.
Dacă aveți de gând să țineți un toast într-o altă țară asigurați-vă că aflați obiceiurile toastului de acolo, pentru a nu avea surprize neplăcute.
Cea mai bună idee, în caz că nu sunteți sigur de acele obiceiuri, este să vă limitați în toast la subiecte sigure, precum prietenia, viața lungă și sănătatea.
