Eminescu și Caragiale, cele două mari repere ale geniului literar românesc, s-au cunoscut încă din adolescență, devenind amici apropiați. Dar o „trădare” a dramaturgului l-a făcut pe autorul „Luceafărului” să-i poarte o adevărată ură lui „nenea Iancu”.
Cum au ajuns Eminescu și Caragiale dușmani? Poetul despre dramaturg: „canalie”, „om de nimic”
La 30 ianuarie 1852 - 1 februarie după alte surse - venea pe lume marele dramaturg Ion Luca Caragiale, așa că în aceste zile sărbătorim 173 de ani de la nașterea autorului celebrelor piese „O scrisore pierdută” sau „O noapte furtunoasă” și a altor multe bijuterii ale literaturii noastre.
Caragiale și Eminescu au devenit și au rămas doi dintre principalii piloni și exponenți ai geniului artistic românesc, alături de un Brâncuși sau Enescu.
Dar, în viața reală, relația dintre ei n-a fost deloc lină și cordială, cel puțin de la un punct. Ei s-au întâlnit prima oară pe la 1867 sau 1868, când Mihai Eminescu era angajat ca sufleur în trupa de teatru a lui Iorgu Caragiale, unchiul marelui dramaturg.
Cum Eminescu era născut în 1850, înseamnă că IL Caragiale avea, la rândul său, doar 15 sau 16 ani când l-a cunoscut.
Citește și: Iubirile interzise ale lui Caragiale. Notarra: Coane, mi-ai luat nevasta, dar și halatul și papucii?
Peste ani, în 1909, într-un număr omagial al revistei Luceafărul dedicat marelui poet la împlinirea a 20 de ani de la moartea sa, Caragiale a povestit într-un articol prima impresie pe care i-a lăsat-o Eminescu
„Era o frumsețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari, negre, o frunte înaltă și senină, niște ochi mari la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înlăuntru, un zâmbet blând si adânc, melancolic.
Avea aerul unui sfânt tânăr, coborât dintr’o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri vii, torturătoare”, scria nenea Iancu în articolul intitulat „În Nirvana”, conform dosaresecrete.ro.
Veronica Micle, cauza ruperii prieteniei între Eminescu și Caragiale - Foto: arhiva
Cei doi au fost și colegi la ziarul Timpul, alături de Ioan Slavici, Caragiale lucrând la oficiosul Partidului Conservator între 1878-1881 și petrecând multe ore alături de Eminescu.
Dar firea zburdalnică și iubitoare de viață și de „dame bine” a dramaturgului și-a spus cuvântul chiar și-n legătură cu genialul său prieten poet.
Din ceea ce se știe, prima iubire a autorului „Scrisorii pierdute” a fost Leopoldina Reinecke, pe care Caragiale o poreclise Fridolina.
Pe aceasta a cunoscut-o în 1893, la Iași, în casa lui Iacob Negruzzi, alături de care pregătea textul comediei muzicale „Hatmanul Baltag”, aflăm din „Viața lui I.L. Caragiale” semnată de Șerban Cioculescu.
Citește și: Câți copii a avut Veronica Micle, marea iubire a lui Mihai Eminescu? Adevărul despre fiica celor doi
Cum dramaturgul era nevoit să meargă des la Craiova, în timp ce Fridolina rămânea în Iași, acesta le încredinţa prietenilor rămaşi în orașul din Copou sarcina de a îi transmite informaţii despre femeia dorită.
De asemenea, Caragiale obişnuia să trimită cu trenul buchete de violete, pe care un amic de-ai săi, Petre Missir, avea sarcină să le ducă Fridolinei, potrivit ziarulunirea.ro.
Dar inima acesteia era deja dată unui maior, așa că nu era dispusă să răspundă sentimentelor dramaturgului. Până la urmă, caragiale a fost nevoit să renunțe la amorul și intențiile sale.
O altă iubire a scriitorului a fost Maria Constantinescu, pe care a cunoscut-o la puțin timp după ce s-a despărțit de Fridolina.
În anul 1884, Caragiale lucra ca funcţionar la Regia Monopolurilor din Bucureşti, în vreme ce Maria era o tânără angajată a fabricii de tutun „Belvedere”.
Din scurta lor aventură s-a născut, în 1885, primul copil al dramaturgului, Mateiu Caragiale, viitorul autor al „Crailor de Curte-Veche”, pe care l-a recunoscut ca fiu, dar cu care nu s-a înțeles aproape toată viața.
Însă relația care a schimbat cursul prieteniei cu Eminescu a fost cea pe care a avut-o cu marea iubire și muză a acestuia, Veronica Micle.
Alexandrina Burelly, soția marelui dramaturg, a murit în 1954 - Foto: arhiva
De altfel, „nenea Iancu” a cunoscut-o chiar prin intermediul poetului, care l-a introdus în cenalcul Junimea din Iași.
Pentru că în acea perioadă Eminescu trăia mai mult la București, unde lucra ca redactor la „Timpul“ și ajungea mai rar la Iași, cel care-i ținea companie frumoasei blonde era chiar amicul său, Ion Luca Caragiale.
Dar intențiile geniului poeziei noastre de a se căsători cu Veronica l-au alertat pe dramaturg. El, ca și alții, știa foarte bine că aceasta nu-și păstra farmecele doar pentru Emin, așa cum îl spunea ea autorului „Luceafărului”.
Încercând să împiedice o asemenea greșeală - cel puțin în viziunea lui Caragiale - el i-a mărturisit marelui critic literar și om politic conservator, dar și fondator al Junimii, Titu Maiorescu, despre aventura sa cu Veronica, dar și despre restul iubiților acesteia.
„Caragiale află de intenţiile poetului şi, cuprins prima dată de remuşcare, se prezintă la Maiorescu şi îi vorbeşte deschis asupra acestor intenţii ale poetului.
El îi împărtăşeşte teama că Eminescu e în stare să comită faptul şi că ar trebui împiedicat de la aceasta, deoarece Veronica avea mulţi prieteni intimi printre care şi el, Caragiale”, dezvăluie cartea „Tragicul destin al unui scriitor”, scrisă de B. Jordan (1903-1962), care prezintă biografia lui Caragiale, potrivit Historia.
Ani mai târziu, Titu Maiorescu i-a dezvăluit lui Al. Brătescu-Voinești cum s-au întâmplat lucrurile.
„Cunoşteam bine reputaţia de care se bucura (n.r. - Veronica Micle). Ştiam că fusese… prietena multora, între care şi a lui Caragiale. Mi-o mărturisise chiar el.
Caragiale e un mare talent, dar sub raportul moralităţii nu este un exemplu de urmat şi, comme il n’avait pas de poils sur la langue, într-o zi în care vorbeam cu dânsul de înstreinarea lui Eminescu, îmi zugrăvise pe Veronica în termeni cruzi şi-mi numărase pe toţi a cărora prietenă fusese, între care şi el”, povestea Maiorescu în interviul apărut în revista Convorbiri Literare din noiembrie 1934, potrivit dosaresecrete.ro.
El a fost nevoit să-i dezvăluie acest amănunt sordid chiar lui Eminescu, atunci când acesta îl vizitează pentru a-l anunța că se va căsători cu femeia iubită.
Citește și: Cum a moștenit IL Caragiale 2 milioane de euro, în banii de azi? Cine a fost binefăcătorul?
Mai mult, când Maiorescu îl întreabă din ce vor trăi, Eminescu spune că vor munci amândoi, iar el se va lăsa de poezie. Această perspectivă l-a îngrozit și șocat pe Maiorescu, așa că decide să-i spună poetului despre relația dintre Caragiale și Veronica.
„Ştiam că relaţiile între Eminescu şi Caragiale nu erau cordiale. Nici nu puteau să fie. Amândoi oameni de talent remarcabil, aveau facturi sufleteşti diametral opuse. (...)
În materie de dragoste, Eminescu era de o timiditate dusă până la naivitate, Caragiale, de o îndrăsneală dusă până la cinism. Vrând, cum îţi spuneam, să împiedec cu orice preţ pe Eminescu de la un act pe care-l socoteam nebunesc, i-am luat mâna şi, ţinând-o strâns într-ale mele, i-am spus:
„Eminescule, iartă-mă, te rog, de sfâşierea pe care ştiu că o să ţi-o pricinuesc, dar aceea pe care ţi-ai ales-o drept tovarăşă de viaţă nu merită această cinste…, n-o merită. Înainte de dumneata a fost …prietena altora, a fost şi a lui Caragiale. Mi-a mărturisit-o chiar el…”, a rememorat Maiorescu momentul, în interviul menționat.
Criticul literar a povestit și reacția poetului la auzul teribilei vești.
„Parcă-l văd şi acum. Şi-a dus la gură mâna cu care-şi ştergea stăruitor buzele, ca pentru a înlătura un gust amar, şi atât a zis: „Canalia!””.
Caragiale (primul din dreapta), în 1911, cu un an înainte de moarte, la masă cu George Coșbuc (primul din stânga) în stațiunea germană Karlsbad - Foto: arhiva
Eminescu l-a amenințat pe Caragiale cu duelul, însă cei doi nu ajung decât la o confruntare fizică, în sensul că poetul îl agresează după ce-l caută mânios prin toate saloanele și localurile bucureștene în care știa.
Apoi reia relaţia cu Veronica şi, pentru o vreme, o ascunde de ochii junimiştilor de teama bârfelor. Ulterior, poetul i-a scris Veronicăi să-i ceară lui Caragiale scrisorile pe care ea i le trimisese și care ar fi putut să o compromită.
„Pe domnul în chestiune l-am bruscat în societate, dar a tăcut frumușel ca un om de nimic ce este. Am consultat pe un om cunoscător de afaceri ce trebuie să fac pentru a cere scrisorile tale. El mi-a spus că tu trebuie să i le ceri.
În caz că nu ar voi să le dea, căci e liber a nu voi aceasta, pot să-l silesc să-mi dea satisfacțiune. Te rog, dar, cere-i scrisorile și răspunde-mi apoi dacă ți le-a trimis sau nu. Nu te mai îndoi că e de absolută rea-credință. E un om care nu poate fi altfel“, îi scria Eminescu Veronicăi, după reluarea relației.
Iar infidela Veronica, iertată de poet, se scuza: „ ...am vrut să mă înșel pe mine însămi și prin o prostie am vrut să cred că te-am uitat, însă dorința nespusă ce aveam a te întâlni și regretul că nu te zărisem măcar un timp, două săptămâni, era o dovadă vie și puternică că sufletul meu era încă plin de tine.
Prostia era făcută. Să nu mă acuzi pe mine, căci eu sunt atât de dreaptă, încât nici ție nu voi să-ți aduc bănuieli și imputări. Așa a fost să fie, era scris, era destinat”.
Singurele întâlniri între Veronica și Caragiale, după aflarea infidelității, au fost doar prilej de acuzații și reproșuri.
Ulterior, dramaturgul a evitat orice altă întâlnire cu ea, mai ales că Eminescu era foarte pornit pe ideea de duel.
„Într-adevăr, recunosc că ființă mai arhicanalie, după cum ai numit-o tu, nu există. L-am întâlnit azi. Mi-a zis că eu nu ți-am spus, nu ți-am mărturisit păcatul meu decât ca să sfărâm prietenia ce există între tine și el.
Apropos, zice: „Hai, ai să-l faci pe Eminescu să se bată cu mine, să mă împuște!...” și câte alte prostii. E un adevărat spion. Mi-e groază de tot ce poate fi capabil acest om, dar să-l lăsăm în pace“, îi mai scria Veronica lui Eminescu despre Caragiale.
Oricum, Caragiale - care era perfect conștient de geniul lui Eminescu și, în sinea sa îi păstra o adâncă prețuire, n-a dezvăluit niciodată scrisorile care ar fi compromis-o public pe Veronica.
Se spune că el ar fi decis asta pentru a-l proteja, de fapt, pe Eminescu, gestul fiind interpretat ca semn de afecțiune și de protecție pentru poet.
Caragiale și-a cerut transferul ca revizor școlar la Argeș și n-a mai călcat prin preajma Veronicăi.
Prețuirea pe care, în ciuda „trădării” i-a purtat-o Caragiale lui Eminescu răzbate cu putere și din cuvintele scrise în 1909, în articolul menționat apărut în Luceafărul, în care descrie sentimentele care -au încercat la moartea poetului.
„Copil al unei rase nobile și bătrâne, în el se petrecea lupta decizivă între flacăra celei mai înalte vieți și germenul distrugerii finale a rasei – geniul cu nebunia.
Și dacă am plâns când l-au așezat prietenii și vrăjmașii, admiratorii și invidioșii, sub „teiul sfânt”, n’am plâns de moartea lui; am plâns de truda vieții de cate suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăși.
Lupta a fost groaznică. Încercarea, drumul către Nirvana a fost tot așa de dureroasă cât și de strălucită. În capul cel mai bolnav, cea luminoasă inteligență – cel mai mâhnit suflet în trupul cel mai trudit!”, nota, cu emoție, Caragiale.
În privința iubirilor sale, în 1888 Caragiale a cunoscut-o pe Alexandrina Burelly, fiica arhitectului Gaetano Burelly
Cei doi s-au logodit în același an, iar nunta a avut loc în ianuarie 1889, Alexandrina rămânându-i alături până la finalul vieţii.
Li s-au născut inițial două fete, Ioana, născută pe 24 octombrie 1889 și Agatha, pe 10 noiembrie 1890). Dar ambele vor muri de timpuriu, în același an, 1891, din cauza tusei convulsive sau a difteriei
Ulterior, vor mai veni pe lume un băiat, Ion Luca „Luchy”, născut la 3 iulie 1893 și decedat în 1921, apoi încă o fată, Ecaterina, devenită Logadi după căsătorie, născută la 30 mai 1894, care a supraviețuit până în 1987, murind la vârsta de 93 de ani
Dar dramaturgul, care între 1888 și 1889 a fost directorul Teatrului Național din București, n-a avut scrupule în a avea o relație chiar în perioada în care o curta și se însura cu Alexandrina.
Chiar în 1889, anul căsătoriei cu Alexandrina Burrely, Caragiale a ajuns în centrul unui scandal care a făcut deliciul rubricilor mondene din ziare, după ce s-a încurcat cu actrița Amelia Welner, soția marelui actor Constantin Nottara.
Cei doi soți Nottara jucau la Teatrul Național, dar, vrăjit de frumusețea actriței, Caragiale n-a mai ținut cont de soț.
Scandalul s-a finalizat cu demisia lui Nottara de la Teatrul Național, iar ziarele vremii titrau: „Balamuc la Teatrul Național din cauza boroboațelor directorului”.
Ultima pasiune a marelui dramaturg a fost tânăra Cella Delavrancea, chiar fiica bunului său prieten, Barbu Ștefănescu Delavrancea, pe care o știa de când era un copil.
Cum copilul a crescut, Cella a devenit o pianistă cu un imens succes internațional. Ajunsă la Berlin, ea a fost găzduită chiar în casa bunului prieten al tatălui său, Caragiale, care se mutase în Germania, în 1904.
Între cei doi s-a înfiripat o relaţie - deși s-ar părea că ea n-ar fi fost și de natură fizică - pe când Cella nu împlinise 25 de ani, iar Caragiale avea 60, ultimul an al vieții.
De altfel, Cella Delavrancea a fost cea care, alături de Alexandrina, a descoperit trupul lipist de viață al genialului dramaturg, la 9 iunie 1912, ziua în care Caragiale a plecat să-l reîntâlnească în veșnicie pe fostul său prieten, Mihai Eminescu.
