Ca ardelean, am dreptul – și datoria, în același timp – să îmi pun întrebări. Și le pun și moldovenii, și bănățenii, și bucovinenii. Da, și bucureștenii. Când Valahia a dat de noroace istorice, am ales să acceptăm asta.
Mai întâi au făcut-o moldovenii, la 1859– după doar trei ani, în frunte cu Mitropolitul Moldovei și cu Ion Creangă, ieșeau în stradă și cereau dezunirea; guvernul de la București a trimis jandarmii și s-a lăsat cu morți și răniți.
În martie ’918 au acceptat și basarabenii; drept îi că nu se vorbește despre șpaga de două milioane dată lui Inculeț de guvernul valah al lui Marghiloman – și în 1924, deputații basarabeni îi scriu regelui: ”Din nenorocire, Sire, de șase ani Basarabia este cârmuită într-un fel în care nu mai pot fi cârmuite astăzi nici coloniile negre din Africa”.
Bucovinenii s-au pus și ei în hora asta națională: și la nici un an de la unire, Iancu Flondor, inițiatorul Marii Adunări Naționale Române de la Cernăuți, se retrage scârbit de metehnele șmecherașilor din jurul lui Brătianu.
La 1 decembrie ’918, ardelenii lasă și ei valsul vienez pentru sârba oltenească - tot atunci se proclamă și unirea Banatului, dar despre asta nu se prea scrie în manuale; ei bine, la zece ani după, Iuliu Maniu și ceilalți deputați din Ardeal se reuneau la Alba Iulia și cereau dezunirea – nici despre asta nu zic nimic manualele; iar bănățeanul Sever Bocu, persecutat în trecut de autoritățile imperiale pentru patriotismul său regional, se revoltă acum împotriva Bucureștilor: ”Centralismul nu are naționalitate; el a dus, fie că a fost unguresc sau românesc, la aceleași concluzii logice: exploatare sau sărăcie! Baza programului meu e regionalismul. Un om care nu-şi iubeşte întâi satul, provincia sa natală restrânsă, nu-şi iubeşte ţara. Prin centralizare, oraşele de la vest, care alcătuiesc azi o puternică cultură de graniţă, vor ajunge pe urmele Iaşilor, ruine glorioase în profitul unui singur oraş, al Bucureştilor!”.
Da, cam toți luptătorii pentru unirea asta mare au plecat dezamăgiți de șmecheria valahă – și dacă aveți chef să mă suduiți, luați de-aici, de la Traian Vuia: ”În 20-30 de ani ne vom trezi balcanizaţi, după ce am avut frumosul vis de a debalcaniza pe fraţii noştri de dincolo de Carpaţi” (1922).
Au respectat ceva din promisiunile făcute provinciilor unite sub București? Nici vorbă: ”pupă-l în bot și papă-i tot” a fost imnul adevărat, ăla scris cu litere mărunte, ca la bancă.
A venit apoi războiul, a venit și comunismul și felia de parizer ne-a fost steag de rezervă, târțita de pui – spinare.
Și a venit și decembrie 89 – și după treizeci de ani de libertate, ne-am trezit într-un iureș cum n-a mai fost. Ce e azi? O țară sub papucul tuturor nătărăilor, repetenților, videlor de la Videle.
Se anunță pesta porcină? Statul reduce controalele. Avem 42% analfabeți funcționali? Statul tipărește manuale tâmpite. Primim bani nerambursabili de la Uniunea Europeană pentru autostrăzi și spitale regionale? De zece ani statul se preface că desenează hărți și înfige stegulețe pe hartă. A plecat o cincime din forța de muncă, cea calificată, din țară? Statul investește masiv în ajutoare sociale. Bruxellesul ne amenință cu ”opțiunea nucleară”? Statul, prin puternicii zilei, scrie ciorne ca să-i scape de pușcărie pe puternicii zilei.
De ce trebuie să le rabd, eu, ardeleanul, toate? Moldoveanul, bănățeanul, bucovineanul? Până la urmă, fiecare a participat la unirea asta cu gândul că împreună vom fi mai buni la ceva. Că vom trăi mai bine, că fiecare va putea să facă un drum, o școală, un spital – adică exact ceea ce te face puternic în vremuri.
Ce s-a ales din Proclamațiunea aia de la 1 decembrie de la Alba Iulia? De promisiunile mari și late? De diversitatea extraordinară adusă de noile provincii? Dar de Memoriul Ieșenilor, cel din 1919 – aproape necunoscut – prin care oamenii cereau o cale spre Occident, promisă încă de la 1859 și apoi uitată pe repede-nainte?
În 1996 s-a votat Legea Moților – au trecut 22 de ani și tot nu e aplicată. Realitatea asta e, ne place au ba: cum puternicii Valahiei n-au respectat promisiunile făcute străinilor, nu le-a urespectat nici pe cele jurate românilor.
Ce am reușit să facem în suta asta de ani, în afară de a aduna proștii de prin și a le da funcții în stat? – da, pune-i și aici pe proștii din Ardeal musai.
În țara asta, pot muri de foame scriitori, țărani, copii – dar niciodată securiști sau politicieni. Da, asta-i oglinda: n-avem un spital decent pentru copiii bolnavi de cancer, dar punem la bătaie patru’ș’trei de milioane de euro să batem în cuie dreptul lui Iuăn de-a se culca numa’ cu Mărie.
Trimitem mii de pensionari în concedii gratuite în Grecia, dar nu suntem în stare să plătim deplasarea unui olimpic din Suceava la cel mai important concurs de astronomie din lume.
Ne căcăm în fundu’ curții, da’ băgăm un miliard de euro în Catedrala Mântuirii – să vadă străinii că nu doar Isus, ci și Dumnezeu are bolentin cu tricolor.
Și, atunci, zi-mi o definiție a țării în care trăiești? Dacă ai fi în altă parte a Uniunii, te-ai muta aici? De ce trebuie eu, ca ardelean, să-mi uit istoria pro-occidentală, atâta câtă și cum o fi? Să mă închin la noua supra-putere numită Teleorman, ca altădată Scornicești? Ce are Valahia și n-are Ardealul? Ce are Valahia și n-au Banatul, Moldova, Bucovina?
Cum s-au impus șmecheria și derizoriul ca valori culturale absolute? – știu, soluția e educația; dar mai știu că propunînd o astfel de soluție, ne răcim gura degeaba.
Întrebările astea, incomode și ciufute chiar de par, există nu doar în editorialul ăsta – oamenii vorbesc deschis, circulă în Vest și văd diferența, văd că acolo pentru câteva fraze copiate într-o lucrare de masterat un ministru își dă demisia, văd că hoții-s la pușcărie, nu fac legi.
Într-o zi se va spune: la cum a ajuns țara azi, cu toată gașca asta de nenorociți și analfabeți, când o parte nu respectă contractul, nici cealaltă nu mai are obligații. Și de băgat la cap: poate nu întâmplător tocmai manualele de istorie și geografie le-au greșit – că Dumnezeu nu bate cu bota.
