Dragnea e disperat. Dar asta e și mai rău

Mai mult ca niciodată s-a văzut azi disperarea de dictator de carton aflat pe final de carieră politică. Un final de mult anunțat, dar, desigur, liderul PSD a dovedit că are resurse să iasă învingător de fiecare dată când am crezut că e jos. Doar că fiecare victorie a însemnat un teritoriu pe care l-a pierdut. La un un moment i se va termina și lui.

E clar că baronul de câmpie nu înțelege cum, după doi ani în care a avut puterea politică deplină și a mituit electoratul cu măriri peste măriri, încă e nevoit să se milogească de la o tribună, în public, pentru salvarea de pușcărie. Pe 11 decembrie 2016 credea că până la jumătatea lui ianuarie e ca și scăpat. Și poate fura din nou, ca în tinerețe.

Pentru că asta e o altă veste bună: dacă Dragnea și cu Tăriceanu au simțit nevoia să-și strige disperarea pe față, să ceară atât de deschis amnistierea faptelor de corupție, un „moment zero” al infractorilor, pe care și-l doresc atât de mult, înseamnă că, în continuare, lucrurile nu merg deloc bine pentru ei prin spate.
Nici unui mafiot nu îi place să își recunoască deschis disperarea, ei vor să afișeze doar încredere și putere. Mafioților le plac întunericul și subteranele și mitralierele ascunse în haine.

Dar, vestea proastă e că toate astea nu ne garantează nimic. Din contră, Dragnea e o fiară rănită care e gata să sfâșie pe oricine îi stă în cale, inclusiv România.

Până nu va ajunge după gratii, rămâne cel mai mare pericol pentru țara asta.