Divorț transatlantic? Ce se ascunde în spatele amenințării lui Trump cu retragerea SUA din NATO

El a declarat că alianța este un „paper tiger” și că ia în calcul serios ieșirea, pe fondul refuzului aliaților europeni de a se implica activ în operațiunile din Strâmtoarea Hormuz legate de conflictul cu Iranul.

Declarațiile sale, făcute în interviuri pentru The Telegraph și Reuters, au stârnit reacții imediate la nivel internațional. Dar cât de reală este posibilitatea ca Statele Unite să părăsească cea mai durabilă alianță militară din istorie? Răspunsul implică o combinație complexă de bariere legale, dezbateri constituționale și calcule geopolitice.

Citește și: Comando SUA a fentat trupele iraniene și a salvat pilotul F-15 Strike Eagle, la 400 de km, în deșert

Bariera legală solidă, dar nu invincibilă

Legea americană ridică obstacole majore. Secțiunea 1250A din National Defense Authorization Act (NDAA, Legea bugetului apărării) pentru anul fiscal 2024, codificată la 22 U.S.C. § 1928f, interzice explicit președintelui să „suspende, termine, denunțe sau retragă” SUA din Tratatul Atlanticului de Nord fără „consultarea și acordul Senatului” (cu două treimi din senatorii prezenți) sau printr-un act al Congresului.

Legea interzice, de asemenea, utilizarea oricăror fonduri federale pentru a susține o astfel de retragere. Adoptată bipartizan în 2023, sub conducerea senatorilor Tim Kaine (democrat) și Marco Rubio (republican), această prevedere a fost un răspuns direct la temerile legate de o eventuală administrație izolaționistă și rămâne în vigoare în 2026, conform rapoartelor recente ale Congressional Research Service (CRS).Conform Articolului 13 al Tratatului NATO (1949), orice membru poate denunța tratatul după 20 de ani de la intrare în vigoare (deci din 1969), cu o notificare de un an adresată guvernului SUA (depozitarul tratatului), care informează ceilalți membri.

Președintele gestionează de obicei notificările internaționale ca parte a puterii executive în afaceri externe. Însă legea NDAA din 2024 blochează acțiunea unilaterală specific pentru NATO – prima restricție legislativă de acest tip pentru un tratat major.

Citește și: Iran respinge „pacea de 45 de zile a lui Trump”. Președintele SUA așteptat să dezlănțuie, azi, „Iadul”

Dezbaterea constituțională și precedente istorice

Constituțional, însă, situația nu este pe deplin clarificată. Președinții au retras unilateral SUA din alte tratate – de exemplu, Tratatul ABM (2002, sub Bush), INF (2019, sub Trump) sau Open Skies (2020) – invocând Articolul II al Constituției, care acordă președintelui autoritate în relațiile externe. Biroul de Consultanță Juridică al Departamentului de Justiție (OLC) susține că această putere este exclusivă și că Congresul nu o poate limita.

Pe de altă parte, Congresul argumentează că poate impune condiții, mai ales pentru alianțe cu implicații majore asupra securității naționale. Curțile de justiție americane au evitat până acum aceste dispute, considerându-le „întrebări politice” (political questions), fără o decizie supremă a Curții Supreme.

Dacă un președinte ar ignora legea și ar trimite notificarea, ar declanșa o criză constituțională: Congresul ar putea intenta acțiuni în justiție, refuza fonduri sau adopta rezoluții, dar aplicarea ar fi haotică. Internațional, termenul de un an ar porni oricum odată cu notificarea emisă de președinte. 

Contextul politic din 2026 și consecințele practice

În contextul escaladării conflictului cu Iranul, retorica președintelui Trump privind retragerea din NATO, deși reflectă frustrări justificate legate de „burden-sharing” (distribuirea sarcinilor),  capătă o nouă dimensiune.

Mai multe state membre NATO au refuzat să sprijine operațiunile militare americane în Strâmtoarea Hormuz, invocând absența oricăror consultări prealabile din partea Washingtonului, o încălcare a spiritului de decizie colectivă prevăzut de Articolul 4 al Tratatului. Acest refuz nu reprezintă o lipsă de solidaritate, ci o reacție la acțiunea unilaterală a SUA, care a pus aliații în fața unui fait accompli strategic și diplomatic. În paralel, Regatul Unit, Franța și Germania au lansat inițiative diplomatice comune, propunând un format de mediere prin intermediul ONU și al Uniunii Europene, menit să dezescaladeze tensiunile și să evite o confruntare regională mai amplă. 
Potrivit unui articol recent publicat de Politico (3 aprilie 2026), Secretarul General al NATO, Mark Rutte, va avea o întâlnire cu președintele Trump la Casa Albă miercuri, săptămâna viitoare.

Vizita, anunțată oficial de biroul lui Rutte, survine pe fondul atacurilor repetate ale lui Trump la adresa aliaților europeni pentru neimplicarea în războiul din Iran și a amenințărilor sale de retragere din alianță. Analiștii de la Politico și Atlantic Council prevăd o întâlnire tensionată, dar pragmatică. 

Trump este așteptat să exercite presiuni directe asupra lui Rutte pentru o implicare mai fermă a europenilor în operațiunile din Strâmtoarea Hormuz și pentru accelerarea cheltuielilor de apărare (posibil către ținta de 5 % din PIB). Rutte, cunoscut pentru relația sa strânsă cu Trump și abordarea conciliantă, va insista pe unitatea alianței și pe progresele deja obținute în „burden-sharing”. Experții estimează un rezultat diplomatic: o declarație comună care reafirmă angajamentul reciproc, evită escaladarea retorică și amână orice decizie radicală privind retragerea SUA, cel puțin pe termen scurt.
Un semnal pozitiv de la Washington este dat de Congresul american care, în mare majoritate, rămâne ferm pro-NATO.

Un grup bipartisan de senatori, inclusiv Jeanne Shaheen, Thom Tillis, Chris Coons și Mitch McConnell, a reafirmat recent angajamentul SUA, declarând că orice retragere din NATO ar servi exclusiv interesele Rusiei și Chinei.

Proiecte izolaționiste în Congres nu au câștigat tracțiune majoră. Din perspectivă strategică, retragerea ar avea costuri uriașe pentru Europa dar și SUA. Potrivit raportului International Institute for Strategic Studies (IISS) din 2025, Europa ar avea nevoie de aproximativ 1 trilion de dolari pe 25 de ani pentru a înlocui capabilitățile convenționale americane, de la avioane de luptă și distrugătoare până la informații, sateliți și comandă nucleară. Totodată, SUA ar pierde baze esențiale, influență globală și un instrument de descurajare împotriva Rusiei și Chinei. Alianța a funcționat ca multiplicator de forță pentru securitatea americană de 77 de ani.

Concluzie: Divorț posibil, dar extrem de costisitor

Ieșirea SUA din NATO nu este imposibilă, dar cere fie un consens politic bipartizan (două treimi din Senat sau un act al Congresului), fie o confruntare constituțională riscantă.

Amenințările recente ale lui Trump subliniază vulnerabilitățile retoricii izolaționiste, care erodează deja credibilitatea alianței și forțează Europa spre o autonomie defensivă mai mare.

Totuși, calculele strategice și legale sugerează că NATO rămâne ancorat în interesul național american. O retragere reală ar marca nu doar sfârșitul unei ere, ci o reconfigurare profundă a ordinii globale, cu riscuri pe care niciun președinte, nu le poate ignora ușor.