Mihai Viteazul, văzut prin ochii unui mare istoric, nu mai are aureola de prim unificator al celor trei țări românești ca un voievod conștient de obârșia comună a populației din ele.
Acest lucru nu-i știrbește deloc meritele, ci doar pune lumina adevărului pe un mit care s-a perpetuat de mai bine de un secol în istoriografia noastră.
În plus, celebrele cuvinte „Și hotaru Ardealului/ Pohta ce-am pohtit/ Moldova/ Țara Românească”, care au fost transformate, peste secole, în „testamentul politic” al voievodului au fost rupte total din context, fiind manipulate conform intereselor curentelor naționaliste, mai ales ale comunismului marca Nicolae Ceaușescu.
Adevăratul Mihai Viteazul, prin ochii unui mare istoric. „Nu avea în gând să unească Țările Române”
Aproape orice român asociază personalitatea lui Mihai Viteazul cu eticheta de „prim unificator al celor trei Țări Române”, dar și cu imaginea marelui actor Amza Pellea, cel care i-a dat viață în popularul film din 1970 regizat de Sergiu Nicolaescu.
Iar când acesta rostește sentențios - cu vocea gravă a altui actor, Emanoil Petruț, cel care a dublat glasul lui Amza Pellea în peliculă - „Și hotaru Ardealului/ Pohta ce-am pohtit/ Moldova/ Țara Românească”, emoția și mândria românismului ne „curentează” din tălpi până în creștetul capului.
Probabil că numeroși conaționali știu din istorie exact cât au reținut din informațiile vehiculate prin filmele istorice semnate mai ales de Nicolaescu, care - în ciuda unor calități evidente - au fost un instrument de propagandă și manipulare naționalistă folosită de PCR, mai ales în timpul lui Nicolae Ceaușescu.
Citește și: A învins Mihai Viteazul în bătălia de la Călugăreni? Adevărul despre lupta cu Sinan Pașa
Dar adevăratul Mihai Viteazul a fost un personaj mult mai diferit și plin - ca orice om - de imperfecțiuni, inclusiv în gândirea politică și strategia militară.
Cât despre conștiință națională și a originii comune a tuturor românilor, la finalul secolului 16 nici nu poate fi vorba.
Una dintre cele mai realiste prezentări a voievodului Munteniei între anii 1593-1601, a fost făcută de marele istoric AD Xenopol, spre finalul secolului al 19-lea, în monumentala lucrare „Istoria românilor din Dacia Traiană. Volumul 5: Epoca lui Mihai Viteazul”, prima sinteză a istoriei noastre, ale cărei volume au fost publicate între anii 1887-1893.
Xenopol oferă cititorului și o reprezentare fizică a domnitorului care - conform biografiei sale oficiale, a fost fiul lui Pătrașcu cel Bun, cel care a ocupat tronul Țării Românești între 1554-1557.
Interesant este că Mihai a venit pe lume în anul următor celui în care prezumtivul său tată a decedat, acesta fiind și foarte bolnav în ultima parte a domniei, dar pretențiile la tron n-ar fi putut fi susținute fără o ascendență din „os domnesc”. Iar Mihai nu s-a dat în lături în a și-o făuri.
Amza Pellea l-a întruchipat pe Mihai Viteazul în filmul din 1970 regizat de Sergiu Nicolaescu - Foto: Studiourile Buftea
„Mihai Viteazul vine în Muntenia (n.r. - în fruntea țării) pe la Iulie 1593, fiind foarte bine primit de poporul întreg. Pe lângă însușirile caracterului său, chiar și chipul lui era ademenitor.
De o statură proporționată, fire vânjoasă și puternică, cu o figură încadrată în o plină barbă neagră, cu o privire impunătoare, era unul din acele tipuri care dovedesc de la prima vedere și lasă adânc în suflet o neștearsă întipărire.
El era în toată puterea lui când urcă treptele tronului muntean, în vârstă de 35 de ani, când știm că la moartea lui, în 1601, era de 42-43 de ani”, scrie Xenopol în lucrarea amintită citată de dosaresecrete.ro.
Istoricul face și o radiografie a personalității acestuia, caracterizându-l ca „grabnic și nerăbdător, fulgerător în mișcările sale, din această pricină însă deseori pripit și neprecugetat, iată trăsătura de căpetenie a acestui suflet în veșnic neastâmpăr”.
După ce și-a asigurat tronul plătindu-i pe demnitarii turci cu o sumă imensă - 1,5 milioane de galbeni - Mihai stârnește în noiembrie 1594 celebra sa campania anti-otomană, obținând vestita victorie de la Călugăreni, în august 1595, contra lui Sinan Pașa, completată, după câteva luni, de cea decisivă de la Giurgiu.
Mihai Viteazul, subiectul unui fals istoric
Dar destinul său anti-otoman a fost deturnat, din păcate, de dorința lui Andrei Bathory, principele Transilvaniei și socrul acestuia, Ieremia Movilă, domnul Moldovei, de a-l înlocui pe Mihai în Muntenia cu Simion Movilă, fratele lui Ieremia.
De aici, a apărut și necesitatea voievodului muntean de a-și orienta eforturile către Transilvania, lucru ce a dus la victoria asupra lui Bathory de la Șelimbăr, apoi la intrarea triumfală în Alba Iulia, la 1 noiembrie 1599.
Citește și: Care a fost marea durere a lui Amza Pellea în „Mihai Viteazul”? Adevărul despre vocea sa din film
Dar iată ce scria Xenopol despre acele evenimente:
„El (Mihai) fu nevoit însă de la un timp a părăsi politica sa anti-turcească, căci schimbările întâmplate în țările vecine amenințau tot atâta poziția lui de domn pe cât o amenințaseră până acuma Turcii cei înfuriați.
Nevoia de a’și apăra domnia contra scopurilor răsturnătoare ale lui Andrei Batori și a cuscrului acestuia, Ieremia Movilă, îI împinsese peste Munții Ardealului și de aici peste acei ai Moldovei.
Mihai nu avea conștiința că, cucerind aceste țări, el unește într-un singur corp poporul românesc, și numai noi astăzi, văzând realizat pentru o clipă de Mihai acest vis al timpului nostru, punem în acel lut plăsmuit de Mihai gândirea care’l însuflețește; noi credem că Mihai a realizat unirea, fiindcă a întocmit cadrul în care ea trebuie să se înfăptuiască, fie într-un timp îndepărtat”, scria marele istoric.
Acesta continuă în aceeași notă, subliniind și faptele care indică lipsa oricărei intenții deliberate de a uni principatele române pe baza vreunei conștiințe naționale ce i-ar fi dat ghes voievodului.
„Că Mihai nu avea în gând să unească țările române, să facă un singur tot din nația românească, se vede din o sumă de considerații (...)
El trece în Ardeal împreună cu toată familia și averile lui, părăsind Muntenia, în care voia să pună domn pe fiul său, Pătrașcu.
De asemenea, după ce cucerește Moldova, el se gândește în curând a înlocui ocărmuirea provizorie ce o întocmise aici în numele său, prin domnia unui Ștefan, fiul lui Petru Șchiopu și de aceea stăruia Mihai atât de energic pe lângă împărătul ca să’i lase lui domnia Ardealului.
Așadar, atât de puțin se gândea Mihai la unirea Românilor, încât nici nu concepea, după vremile de atunci, unificarea administrativă a țărilor române, ci numai întocmirea lor sub niste domni supuși și ascultători de el, după sistemul feudal ce încă tot nu se desrădăcinase din mintea oamenilor”, sublinia Xenopol.
Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia, la 1 noiembrie 1599 - Foto: arhiva
Xenopol mai arată că un sistem asemănător fusese folosit și de alți mari voievozi înainte de Mihai Viteazul, atunci când au vrut să-și extindă influența într-unul dintre celelalte principate românești.
De asemenea, faptul că nu i-a eliberat pe țăranii români iobagi din Transilvania, ci a luat măsuri ca ei să rămână legați de glie ca și-nainte, e dovada cea mai clară - deși dureroasă - a gândirii lui Mihai.
„Același sistem fusese urmat și de Mircea cel Bătrân, care când detronase pe Iuga al II-lea, nu anexase Moldova, ci pusese în ea pe partizanul său, Alexandru cel Bun; tot așa și de Ștefan cel Mare, care înlocuise pe Radu cel Frumos nu prin o cârmuire moldovenească, ci prin un domn muntean devotat lui, Laiotă Basarab; apoi pe acesta când îi deveni necredincios, prin Țepeluș și, la o nouă trădare, pe acest din urmă prin Vlad Călugărul.
În sfârșit, dovada cea mai învederată că lui Mihai nici i-a trecut prin minte ideea unirei este împrejurarea că el nu eliberează, când pune mâna pe Ardeal, pe poporul românesc din robia în care’l țineau nobilii acelei țări, ci, din contra, ia măsuri ca el să rămână în aceeași stare, garantând nobililor păstrarea neomenoasei ei constituții”, concluziona marele istoric.
Dar o dovadă la fel de puternică a adevăratelor intenții ale voievodului este legată de faimoasele cuvinte scrise de Mihai Viteazul - „Și hotaru Ardealului/ Pohta ce-am pohtit/ Moldova/ Țara Românească” - și puse în gura personajului interpretat de Amza Pellea.
Citește și: Cum a scăpat Mihai Viteazul de execuție, înainte de a deveni domnitor? Legenda icoanei ce l-a ajutat
Deși marele medievist Constantin Rezachevici a explicat în mai multe articole științifice încă din 1975 povestea acestor cuvinte, contextul și locul unde au fost scrise, ele încă sunt folosite propagandistic și azi în forma falsificată ca dovadă a „crezului unirii” sau a „testamentului” lui Mihai Viteazul.
Însemnarea autografă a lui Mihai Viteazul în care apare formularea respectivă a fost publicată de Nicolae Iorga în 1902.
Însă, marele istoric nu a reprodus rândurile așa cum apăreau ele pe document ci le-a adunat într-un singur calup pe patru rânduri, lăsând impresia că ele au fost scrise împreună. Acesta a fost începutul.
Timp de 100 de ani toată lumea a știut că aceste vorbe reprezentau dorința (pohta) și crezul lui Mihai Viteazul de a uni cele trei principate.
Sergiu Nicolaescu nu a ratat ocazia de a-l pune pe Amza Pellea să rostească în celebra peliculă aceste cuvinte, tot așa cum Mircea cel Bătrân, din filmul „Mircea” al aceluiași Nicolaescu, recită - în mod halucinant - din Scrisoarea III de Eminescu, fapt ce a întărit și mai mult percepția naționalist-eronată a acestor vorbe.
Care este realitatea? Însemnarea voievodului a fost totdeauna prezentată separat și scoasă din context. Rezachevici a publicat în premieră imagini ale documentului respectiv, păstrat în arhiva de război de la Viena.
În 1968, fuseseră aduse la Arhivele Statului din București microfilme după mai multe documente aflate la Viena.
Astfel, Rezachevici a observat că vorbele lui Mihai sunt de fapt niște notițe scrise pe spatele unui document de 4 pagini în limba maghiară, potrivit art-historia.blogspot.com.
„Textul inițial fusese dictat în românește de Mihai și apoi tradus în maghiară. Documentul, foarte important, cuprindea o listă de cereri și discuții pe care Mihai Viteazul, întors din campania din Moldova, trebuia să le aibă cu comisarii imperiali ai împăratului Rudolf lI aflați la Satu Mare.
Documentul în care Mihai Viteazul a notat cu propriul scris: „Și hotaru Ardealului/ Pohta ce-am pohtit/ Moldova/ Țara Românească” - Foto: art-historia-blogspot.com
„Deoarece Mihai nu cunoștea limba maghiară, el și-a notat pe spatele ultimei pagini câteva cuvinte spre a știi unde erau scrise acele idei.
Unul din subiecte era „frontiera de vest a Ardealului” („și hotaru Ardealului” cum zice voievodul).
Și asta, pentru că el vroia să re-anexeze Transilvaniei teritoriile Partium-ului (Bihorul, Solnoc, Zarandul și Crasna) așa cum fuseseră reglementate de un tratat din 1570 și care fuseseră cucerite și luate de imperiali.
Această însemnare cu hotarul apare în partea de sus a versoului documentului. La baza paginii, pe alte două rânduri, apar restul însemnărilor.
Mihai vroia să îi fie recunoscută oficial de către Rudolf al II-lea și domnia ereditară asupra Moldovei și Țării Românești. Adică să poată lăsa moștenire urmașilor săi acele principate”, arată sursa citată.
De asemenea, sensul arhaic, medieval, al cuvântului „pohta” este cu totul alta decât cel la care ne gândim astăzi.
Citește și: Când a apărut mita la români? Mihai Viteazul a plătit 1.500.000 de galbeni pentru a obține tronul
Când scrie „pohta ce-am pohtit/ Moldova și Țara Românească” (pe 2 rânduri) el nu folosește cuvântul „pohtă” cu sensul modern de dorință sau poftă ci cu sensul de cerere, solicitare, una făcută cu hotărâre.
„Tradus, textul ar suna „cererea ce-am cerut-o cu hotărâre”. Cuvântul apare cu acest sens și în alte documente ale lui Mihai: „pohta (cererea) ce-am trimes pe Pantazi la păratul (împăratul)” sau „să pohtească (să ceară) de la păratul”.
Practic, Mihai avea de discutat cu diplomații imperiali - printre altele - 2 probleme majore. Să rectifice frontiera vestică a principatului Transilvaniei încălcat de imperiali și separat, de a i se recunoaște stăpânirea și domnia ereditară asupra Moldovei și Munteniei.
În acest scop și-a făcut niște însemnări independente pe versoul ultimei pagini a unui document tradus în ungurește în propria cancelarie.
Însă, de la Iorga și apoi de-a lungul timpului aceste însemnări au fost alăturate, în mod artificial, spre a rezulta un text fals, prezentat tuturor ca „testamentul” politic al lui Mihai Viteazul, dovada clară că el dorea demult Unirea și că lupta sa a fost dată doar în acest scop”, mai arată aceeași sursă.
Dar faptele și personalitatea marelui voievod nu sunt reduse nicidecum de această reevaluare a adevăratelor lui intenții politice.
Pentru contemporanii săi, dar și generațiile care l-au urmat, Mihai Viteazul a rămas printre puținii principi creștini care ar fi avut capacitatea și voința de a-i alunga pe otomani din Europa și de a recuceri Constantinopolul.
Din păcate, în loc să fie sprijinit în acest proiect politic și militar, având șansa de a deveni un mare erou european al creștinismului, voievodul s-a văzut nevoit să se ocupe de orgoliile și atacurile altor conducători creștini din vecinătate și, fără să-și propună neapărat asta, să capete „doar” aura unui erou național al unei mici țări din estul european.
