21 august 1968, momentul de glorie al lui Nicolae Ceaușescu. S-a opus invadării Cehoslovaciei de către URSS

21 august 1968 a însemnat pentru Nicolae Ceaușescu lovitura de imagine de care avea nevoie pentru a arăta Occidentului că e „băiatul rebel al lagărului socialist” și că își dorește independența fată de atotputernica Uniune Sovietică.

Timp de aproape un deceniu, regimul lui, tot mai paranoic și dictatorial, a „trăit” din creditul obținut atunci în ochii cancelariilor in Vest. 

Iar pentru români a reprezentat o scurtă rază de speranță la gândul că România se va așeza pe un drum diferit față de comunismul stalinist care o sufocase vreme de aproape două decenii, dar și că va scăpa de influența sovietică, apropiindu-se de țările occidentale dezvoltate ale lumii.

Nicolae Ceaușescu a condamnat public invadarea Cehoslovaciei de către statele din Tratatul de la Varșovia

În noaptea de 20-21 august 1968, URSS-ul condus de durul Leonid Brejnev, alături de țările din Tratatul de la Varșovia, cu excepția României și a Iugoslaviei mareșalului Tito, a invadat Cehoslovacia cu tancuri și aproximativ 500.000 de soldați.

Scopul era de a înăbuși efectele așa-numitei „Primăveri de la Praga”, o politică mai liberală de reforme și crearea unui „socialism cu față umană”, promovată chiar de liderul Partidului Comunist Cehoslovac, Alexander Dubček, ales în funcție în ianuarie 1968.

Dubcek a lansat, în aprilie 1968, un program de reforme care includeau, printre altele, o libertate sporită a presei şi posibilitatea unei guvernări multipartinice.

Deşi programul prevedea că reformele trebuiau să se desfăşoare sub umbrela conducerii Partidului Comunist Cehoslovac, presiunile populare au condus la implementarea urgentă a unora dintre măsurile de reformă.

În presa cehoslovacă au apărut chiar declaraţii antisovietice, iar social democraţii au început formarea unui partid separat și au fost create noi cluburi politice independente.

Pachetul de reforme iniţiat de acesta au generat îngrijorarea unor lideri din Pactul de la Varşovia.

După mai multe întâlniri și reuniuni, inclusiv discuții biletarale cehoslovaco-sovietice, desfășurate la Moscova în perioada 4-5 mai 1968, zarurile au fost aruncate. 

În noaptea de 20 spre 21 august 1968, URSS, alături de alte state comuniste, a lansat un atac asupra Cehoslovaciei.

Citește și: VIDEO Ateul Ceaușescu și-a înmormântat părinții cu sobor de preoți. Imagini de colecție

Ocuparea țării - Cehia și Slovacia formând la acea vreme un singur stat - s-a produs rapid, mai ales că populația, la îndemnul lui Dubček nu s-a opus invaziei cu violență, ci doar în forme pașnice.

În dimineața de 21 august, Ceaușescu, aflat doar de trei ani la putere,  avea motive reale de îngrijorare, pentru că știa că Moscova avea destule motive ca să-l ia și pe el „în colimator”.

În luna mai, președintele Franței, legendarul general Charles de Gaulle, vizitase România, iar în iunie,Ceaușescu se întâlnise cu un alt erou de război, mareșalul Iosip Broz Tito, cel care conducea Iugoslavia cu mână forte, dar în afara influenței sovietice, ceea ce îl înfuriase cândva pe Stalin.

Se pare că Ceaușesu vedea invadarea Cehoslovaciei ca un prim pas ce ar fi fost urmat de o invadare a României și o debarcare a sa de la conducerea țării.

Conform spuselor fostului adjunct al șefului Direcției de Informații Externe (DIE) de atunci, Ion Mihai Pacepa, în cartea „Orizonturi Roșii” - dar care trebuie privite mereu cu circumspecție - după ce a aflat de intrarea trupelor Pactului de la Varşovia în Praga, Ceauşescu ar fi spus: „Acu-i rândul meu”.

A fost convocată o uriașă adunare populară, în Piața Republicii de atunci, din fața CC-ului, unde Ceaușescu a susținut, în fața a sute de mii de români, cel mai seducător discurs al lui, cel puțin pentru urechile românilor și al occidentalilor.

Citește și: Cum a pierdut Ceaușescu clauza națiunii celei mai favorizate? „Democrația noastră e superioară”

„Invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varșovia constituie o mare greşeală şi o amenințare pentru pacea în Europa, pentru soarta socialismului în lume şi este o zi a rușinii pentru mișcarea internaţională.

Nu există nici o justificare şi nu există nici un motiv care să facă admisibilă, fie şi numai pentru o clipă, ideea unei intervenții în treburile interne ale unui stat socialist frățesc (…)

Nici un străin nu are dreptul de-a spune ce formă trebuie să capete construirea socialismului”, declara Nicolae Ceaușescu, potrivit amintiridincomunism.wordpress.com, în fața unei mulțimi de români în delir, chiar și-n fața televizoarelor, sau a aparatelor de radio.

Ceaușescu își pregătise fuga în Iugoslavia, în caz de invazie sovietică

Peste ani, după Revoluția din decembrie 1989, Ion Gheorghe Maurer, prim-ministrul de la acea dată, recunoștea că discursul lui Ceaușescu i-a surprins chiar și pe liderii PCR, pentru că nu se discutase înainte despre ce urma să spună în fața mulțimii, nu în acei termeni.

Se pare că Ceaușescu, simțind că e o situație de „totul sau nimic” și-a pariat toată cariera politică pe cartea criticării dure a URSS, discursul, cel puțin în părțile lui mai dure, fiind o improvizație de moment.

Aeroporturile din țară au fost puse sub pază strictă, iar numărul turiştilor sovietici a fost atent monitorizat.

Deja exista o neîncredere profundă între cei trei lideri de la Bucureşti, Ceauşescu, Bodnăraş, Maurer şi Kremlin, unde trona Leonid Brejnev, urmașul lui Stalin și Hrușciov la conducerea partidului și a Uniunii Sovietice.

Refuzul autorităţilor române de a permite operaţiuni militare ale statelor membre ale Tratatului de la Varșovia pe teritoriul sau a făcut și mai dificil de pus în practică pentru URSS un scenariu ca cel aplicat în Cehoslovacia.

Citește și: VIDEO Acum 55 de ani, pe 20 august 1968, URSS a invadat Cehoslovacia. Discursul lui Ceaușescu

Mai trebuie remarcat că doar două zile mai târziu, la parada de 23 august - Ziua Națională a României, pe atunci - sărbătorită cu mare fast în Bucureşti, s-a produs o schimbare sugestivă de program..

Programate inițial să defileze după parada militară, Gărzilor Patriotice, recent înființate, li s-a schimbat traseul pentru a trece ostentativ prin faţa ambasadei sovietice, scrie historia.ro.

Era încă un semnal clar pe care Ceaușescu voia să-l transmită la Moscova și anume că românii se vor opune și vor rezista până la unu oricărei intervenţii.

Pentru organizarea rezistenţei, în caz de invazie sovietică, s-a elaborat chiar și un plan în cadrul Securităţii.

Planul a fost elaborat de Direcţia a XI-a (Direcţia Tehnică) a Consiliului Securităţii Statului, dar a fost finalizat abia în 1970.

Purtând numele de cod Rovine-IS-70, planul prevedea antrenarea întregii populaţii pentru apărarea teritoriului naţional.

În acel moment, situaţia lui Ceauşescu și a României părea încă foarte complicată, nesigură.

După unele date ale Securităţii, la graniţele României cu Uniunea Sovietică fuseseră masaţi 235.000 de soldaţi aparţinând Comandamentelor Odessa, Lvov şi Kiev.

În dreptul gurilor Dunării şi a litoralului românesc al Marii Negre staţionau nave ale flotei sovietice.

Dean Rusk, şeful Departamentului de Stat, i-a înmânat o notă lui Anatoli Dorînin, ambasadorul sovietic la Washington, prin care cerea să nu invadeze România, întrucât consecintele vor fi impredictibile.

La rândul său, liderul Chinei, Ciu En-Lai, a afirmat că România poate conta în apărarea independenţei sale pe sprijinul poporului chinez sau cel puţin aşa îi transmitea Ceauşescu lui Tito.

De asemenea, Corneliu Mănescu, reprezentantul României la ONU, i-a cerut reprezentantului american, George Bol, ajutor din partea guvernului SUA, în forma unei declaraţii din partea preşedintelui american.

În acest sens, preşedintele Lyndon Johnson a făcut faimoasa sa declarație către sovietici: „Nu asmuţiţi câinii războiului”. În plus, el și-a anulat întâlnirea pe care urma s-o aibe cu Brejnev.

În interiorul forţelor sovietice şi a statelor membre ale Pactului de la Varşovia care participaseră la invadarea Cehoslovaciei era larg răspândită ideea că România va fi invadată şi ea.

Aceeași temere continua să fie transmisă și de cancelariile Occientale către București.

De aceea, a existat chiar un plan de evacuare a lui Ceaușescu în Iugoslavia lui Tito. 

În acest sens, Ceauşescu s-a întâlnit pe 24 august cu Iosip Broz Tito în Vârşeţ, o localitate apropiata de graniţa româno-iugoslavă.

Mareșalul l-a asigurat că se poate retrage oricând pe teritoriul iugoslav, cu condiţia să o facă fără trupe înarmate.

Pe de altă parte, dincolo de declarațiile formale, de principiu, o ipotetică invadare a României era considerată de cancelariile occidentale „o problemă internă a Tratatului de la Varşovia”.

Istoricul Ovidiu Bozgan susţine că interesul Occidentului era, de fapt, să reducă tensiunea dintre România şi URSS.

Ambasadorii occidentali care au trecut în această perioadă pe la Ministerul de Externe, aducând avertismentul unei invazii iminente, ar fi urmărit nu să-i facă pe romani să-şi pregătească armata, ci să-i facă să calmeze situaţia. Să-i determine aşadar să încheie conflictul cu Moscova

Pe 25 august a avut loc o întâlnire a lui Ceauşescu cu ambasadorul sovietic la Bucureşti, Ivan Basov.

Nu se cunosc detaliile discuțiile, dar după această dată, tonul propagandei româneşti a devenit semnificativ mai blând când se referea la acţiunile Moscovei.

Citește și: De câte ori a invadat Rusia teritoriul României? Ecaterina cea Mare, prima care a intrat în Moldova

Gheorghe Lupeş, tânăr diplomat, pe atunci, în Ministerul de Externe român, susţine că, după discuţia cu Ceauşescu, Basov ar fi folosit un telefon public, evident ascultat de Securitate, pentru a transmite la Moscova mesajul: „Am vorbit cu comandantul, nu va mai lătra, nu va mai lătra!”.

Dincolo de legendele despre presupusa armă-minune cu laser cu care armata română ar fi distrus câteva tancuri sovietice la granița de nord-est cu URSS și care ar fi determinat Moscova să se răzgândească în privința invaziei, cert este că lucrurile s-au calmat, în cele din urmă.

În privința soartei lui Alexander Dubcek, el și alţi lideri cehoslovaci au fost reţinuţi de sovietici şi trimişi la Moscova pentru a fi chestionaţi pe marginea reformelor.

Reîntors la Praga, Dubcek a mai rămas în fruntea Partidului Comunist Cehoslovac până în aprilie 1969 când a fost înlocuit de Gustav Husak.

Ulterior, el a fost trimis ca ambasador în Turcia (1969-1970), în speranța că se va refugia în Occident, ceea ce nu s-a întâmplat, astfel că în 1970 a fost exclus din Partidul Comunist 

După excludere, Dubček a lucrat în Serviciul Silvic din Slovacia. El a rămas o figură populară în rândul cehilor și slovacilor pe care i-a întâlnit la locul de muncă.

Totuși, Dubček și soția sa, Anna, au continuat să trăiască într-o vilă confortabilă dintr-un cartier select din Bratislava. 

În timpul „Revoluției de Catifea” din 1989, el a sprijinit Publicul împotriva Violenței (VPN) și Forumul Civic. iar în noaptea de 24 noiembrie, Dubček a apărut împreună cu Václav Havel într-un balcon cu vedere la Piața Wenceslas.

A fost întâmpinat cu aplauze zgomotoase de mulțimea de protestatari din piață și ovaționat ca un simbol al libertății democratice, numele lui fiind scandat și ca posibil președinte al țării.

Până în 1992, când a murit, fostul lider reformator a fost ales și reales de trei ori în fruntea Parlementului Cehoslovaciei.

Dar el și-a dezamăgit susținătorii după ce a descris Revoluția de Catifea ca „o victorie a ideii socialismului uman” pe care o promovase el.

El nu dorise, de fapt, dărâmarea, ci reformarea socialismului, în sensul în care a acționat la finalul anilor '80 și liderul sovietic Mihail Gorbaciov.

Cât despre Nicolae Ceaușescu, soarta lui e cunoscută, „beția puterii” făcându-l să piardă orice urmă de echilibru și ducând țara către bezna, întunericul, lipsurile și frica din anii '80.

A fost spulberat de la putere în decembrie 1989 de o revoluție, manipulată și deturnată însă de forțe interne și externe cu alt „program” decât românii care au ieșit în stradă și tinerii uciși de gloanțele sistemului.