Sânzienele sau Drăgaica sunt sărbătorite în calendarul popular pe 24 iunie, fiind asociate sărbătorii creştine a Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul.
Sunt prilejuite, totodată, şi de solstiţiul de vară, ziua cea mai lungă a anului, care marchează mijlocul verii agrare.
Citește și: Legenda lacului din România unde noaptea se strâng ielele. Apa lui nu îngheață niciodată
Sărbătoarea Sânzienelor
Denumirea sărbătorii provine, cel mai probabil, de la zeiţa silvestră Santa Diana, dar Sânzienelor li se mai spune Frumoasele, Zânele sau Drăgaicele.
În mitologia românească, sunt cunoscute şi sub alte denumiri, precum: Dânse, Vâlve, Iezme, Irodiade, Nagode, Vântoase, Zâne, Domniţe, Măiastre, Împărătesele Văzduhului şi încă multe altele, în funcţie de regiune.
Citește și: Ce nu ai voie faci în Marțea Trăsnetului și în Joia Mânioasă. Superstițiile de după Rusalii
Considerate a fi nişte femei frumoase, Sânzienele înzestrează plantele cu puteri vindecătoare, împart rod holdelor şi femeilor căsătorite, înmulţesc păsările şi animalele, tămăduiesc bolile şi suferinţele oamenilor, apără semănăturile de grindină şi de vijelii. Ele sunt zâne bune, dar, atunci când oamenii le nesocotesc, pot deveni şi forţe distructive, scrie Agerpres.
Sânzienele, florile galbene care înfloresc în jurul acestei perioade, cresc prin fâneţe sau livezi, fiind cunoscute sub două denumiri zonale: „sânziană'', în Oltenia, Banat, Transilvania, Bucovina, Maramureş, nordul Moldovei, şi „drăgaică'', în Dobrogea, centrul şi sudul Moldovei, Muntenia.
În credinţa populară, această floare are nenumărate proprietăţi magice. Din flori de sânziene şi din spice de grâu, fetele tinere împletesc cununi, pe care le poartă pe cap în ceremonialul numit Jocul Drăgaicei, reprezentând zeiţa agrară.
Citește și: Cele mai ciudate 25 de superstiții din România. Ce trebuie să faci ca să ai mereu bani în casă?
În tradiția românească, se spune că Sânzienele, zâne ale câmpului, dau puteri deosebite florilor și buruienilor.
Noaptea în care se deschid Cerurile
Sânzienele îşi au originea într-un străvechi cult solar.
Citește și: Ce înseamnă că marți sunt „trei ceasuri rele”? Care e soluția să scapi de „blestemul” superstiției?
Conform credinţei populare, în noaptea de 23 spre 24 iunie, cerurile se deschid, iar Sânzienele sau Drăgaicele, personaje mitice nocturne, apar în cete, de obicei în număr impar, cântă şi dansează pe câmpuri, această sărbătoare fiind a Soarelui, a poftei de viaţă, a dragostei şi a fertilităţii, potrivit site-ului crestinortodox.ro, citat de Agerpres.
Sânzienele sunt zâne bune, spre deosebire de Rusalii, ființe fantastice rele, numite în popor și iele.
Tradiții și superstiții de Sânziene
Sânzienele sunt o sărbătoare cu multe tradiții, obiceiuri și superstiții.
Citește și: De unde vine expresia „a bate în lemn”? Ce semnifică gestul respectiv, de fapt?
Marcel Lutic scrie în cartea sa, „Timpul Sacru”, că, în ajunul sărbătorii, copiii adună sânziene și le pun la porțile caselor. Se spune că, cel a cărui sânziană se ofilește a doua zi, va muri înaintea celorlalți.
Se arunca o cunună de sânziene pe fiecare casă, iar dacă nu rămânea acolo, era un semn rău.
Fetele mari aruncau și ele o cunună de sânziene pe acoperiș. Dacă rămânea acolo, înseamna că se vor mărita curând. În cazul în care acea cunună cădea, fetele o aruncau iar, să vadă câți ani vor mai avea de așteptat până se vor căsători.
Alte fete puneau sânziene sub pernă, ca să-l viseze pe ursit. Dacă nu-l vedeau pe viitorul soț în vis, a doua zi, fetele își puneau sânziene în păr sau în sân, spre a fi măcar privite.
Citește și: De ce se consideră că numărul 13 aduce ghinion? Superstiția a dat naștere unei boli adevărate
Bătrânele din sat, în zorii sărbătorii, alături de fetele tinere, mergeau să culeagă anumite plante de leac, activitate numită, în nordul Moldovei, „sorocirea florilor”.
Plantele erau culese numai după ce bătrânele puneau în acel loc pâine și sare, ca ofrandă. Femeile se grăbeau spre casă, înainte să răsară soarele, căci altfel, plantele de leac nu mai aveau proprietăți.
În Noaptea Sânzienelor, zânele umblă pe pământ sau plutesc prin aer și împart rod holdelor și femeilor căsătorite. Ele vindecă oamenii de boli și apără recoltele de grindină.
Potrivit tradiției, femeile care nu respectau sărbătoarea de Sânziene erau pedepsite de aceste zâne prin pocirea gurii.
În dimineața de 24 iunie, fetele se scăldau în rouă, care avea har divin. Bătrânele adunau roua de pe sânziene într-o cârpă albă, nouă, pe care o storceau într-o oală tot nouă. Bătrânele nu trebuiau să vorbească pe drum spre casă, dar mai ales să nu se întâlnească cu nimeni, ca să fie păstrate proprietățile magice ale rouăi.
Cine se spăla cu acea rouă, urma să fie sănătos și drăgăstos tot anul.
Purtarea cununilor de sânziene și aprinderea torțelor de către băieții din sat, numită „Făclia de Sânziene”, arată clar că această sărbătoare este una solară, pe lângă faptul că urmează imediat după solstițiul de vară, spune Marcel Lutic.
Nașterea Sfântului Proroc Ioan Botezătorul
Sfântul Ioan Botezătorul s-a născut din părinți înaintați în vârstă, preotul Zaharia și Elisabeta.
Ce naștere aleasă a avut Sfântul Ioan, căci nu s-a născut la vreme, când oamenii pot naște copii; ci s-a născut la bătrânețe, prin minune și rânduială dumnezeiască. Sfântul Ioan este rod al credinței, al rugăciunii și al postirii părinților săi, spune Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria.
După naștere, vecinii, rudeniile și cunoscuții se bucurau împreună cu Elisabeta, mama Sfântului Proroc Ioan Botezătorul; căci Domnul a făcut milă cu dânsa, ridicând de la dânsa ocara nerodirii de copii. Astfel, s-au împlinit cuvintele Sfântului Arhanghel Gavriil, care a zis către Zaharia: „Femeia ta va naște fiu și mulți se vor bucura de nașterea lui!”.
Pentru că nu a crezut cuvintele Arhanghelului Gavriil, trimis de Dumnezeu să vestească că va avea un fiu, preotul Zaharia a fost pedepsit prin neputința de a vorbi până la nașterea pruncului.
În ziua a opta de la nașterea Sfântului Ioan au venit preoții și prietenii în casa lui Zaharia, ca să taie pruncul împrejur și voiau să-i pună numele tatălui său, Zaharia; dar mama sa, Sfânta Elisabeta, povățuindu-se de Sfântul Duh, a numit pe prunc Ioan.
Cei ce voiau să taie împrejur pruncul, făceau însă semne tatălui, cum ar voi el să-l numească. Iar el, cerând o tăbliță, a scris: 'Ioan să-i fie numele lui!'. Și îndată Zaharia a deschis gura și limba lui s-a dezlegat din amuțire și vorbind, binecuvânta pe Dumnezeu.
„Deci, numele lui Ioan s-a făcut ca o cheie a gurilor părinților, deschizându-le spre lauda lui Dumnezeu. Astfel a cuprins frica pe toți cei ce viețuiau împrejur, pentru că toți cei ce auzeau acestea se minunau cu spaimă de acele preaslăvite minuni ale lui Dumnezeu și se povesteau cuvintele acestea în toată partea muntelui Iudeei, adică în hotarele Hebronului, în cetatea preoților, unde era casa lui Zaharia”. (Viețile Sfinților)
„Iar când S-a născut Domnul nostru Iisus Hristos în Betleemul Iudeei și au venit magii de la răsărit, întrebând de Împăratul cel de curând născut, atunci Irod, trimițând ostași în Betleem să ucidă pe toți pruncii de acolo, și-a adus aminte de Ioan, fiul lui Zaharia, de care auzise acele minuni, și a zis în sine: 'Oare acela are să fie împăratul Iudeei?' Și, gândindu-se să-l ucidă, a trimis într-adins ucigași la Hebron în casa lui Zaharia. Dar trimișii n-au găsit pe Sfântul Ioan, pentru că, începând din Betleem acea ucidere de prunci fără de Dumnezeu, s-a auzit în Hebron glas și strigare, că nu stăteau așa departe, și s-a știut pricina acelei strigări”. (Viețile Sfinților)
Sfânta Elisabeta a luat atunci pe pruncul Ioan și a fugit în munte; iar Sfântul Zaharia a rămas în Ierusalim, slujind după obicei în biserică, în rânduiala săptămânii sale, care se întâmplase în acea vreme.
Ucigașii trimiși de Irod au găsit pe Zaharia în biserică, și l-au întrebat unde l-a ascuns pe fiul său: „Să ni-l dai nouă, că așa a poruncit împăratul, iar dacă nu-l vei da, vei muri îndată!'. Sfântul Zaharia a răspuns: 'Voi îmi veți ucide trupul, iar Domnul îmi va primi sufletul”.
Atunci, după ordinul primit, aceștia l-au ucis între biserică și altar; iar sângele lui, care s-a vărsat pe marmură, s-a închegat și s-a făcut tare ca piatra, spre mărturia lui Irod și spre veșnica lui osândă.
Elisabeta, acoperindu-se de Dumnezeu împreună cu pruncul Ioan, petrecea în pustiu, în muntele ce se desfăcuse, la rugăciunea sa; pentru că, prin porunca dumnezeiască, li se făcuse acolo peșteră. Tot acolo curgea și un izvor de apă și crescuse înaintea peșterii un finic plin de roade.
După patruzeci de zile de la uciderea lui Zaharia, Sfânta Elisabeta a murit în peștera aceea. Iar Sfântul Ioan, rămânând singur, a fost hrănit de înger până la creșterea lui și păzit în pustietăți, până în ziua arătării sale către Israel.
Astfel păzea și acoperea pe Sfântul Ioan mâna Domnului, ca el să meargă înaintea feței Lui cu duhul și cu puterea lui Ilie, să-I gătească astfel cale, că venea să mântuiască neamul omenesc, conform surselor citate de Agerpres.
