Știați că „servus” înseamnă „sclav”, în latină? Cum a ajuns cuvântul o formă de salut în Transilvania?
Știați că „servus” înseamnă „sclav”, în latină? În ciuda originii lui romanice, cuvântul a ajuns în zona Transilvaniei pe filieră germanică. Are o poveste asemănătoare cu „ciao!” din Italia.
„Servus!” este o formă de salut des întâlnită și astăzi la românii transilvăneni, mai ales între cunoscuți.
În aceeași ambianță a Transilvaniei, oricine poate constata repede că, în forme ușor modificate, acest termen este utilizat și de maghiari și de sași (șvabi), adică de germanici, atâția (foarte puțini) câți au mai rămas în România.
El se mai folosește în Austria, în sudul Germaniei, precum și în Ungaria.
„Servus”, cuvântul latin ajuns la noi pe filieră germană
„Cuvântul este, fără nicio îndoială, latinesc și se poate traduce în românește prin „sclav”, cu variantele „șerb” (moștenit în română chiar din latinescul servus, -i, de declinarea a II-a), „iobag”, „rob” etc.”, explică prof.univ.dr. Ioan Aurel Pop, fostul președinte al Academiei Române, într-o postare pe pagina de Facebook.
Istoricul explică, de asemenea, că forma modernă de „servus” este un rest rămas dintr-o expresie mai amplă din latină, „Ego servus tuus sum!”.
Citește și: De ce se spune că ”banii n-au miros”? Expresia îi aparține împăratului care a ridicat Colosseumul roman
Aceasta se traduce „Eu sunt servitorul tău!”, cu sensul „Mă pun la dispoziția ta!”, „Sunt gata să te servesc!” etc.
„Expresia se folosea în antichitatea romană, în Imperiul Roman (cu siguranță și în provinciile Dacia, Moesia și alte provincii danubiene), ca formulă de curtoazie, în rândul elitei (patricienilor mai ales, dar nu numai) și ea trebuie legată de o alta, anume Servus humillimus!, tradusă literal „Sunt sclavul cel mai umil!” sau „Sunt slujitor preaplecat!” ori „Slugă preaumilă!””, scrie Ioan Aurel Pop.
Salutul era folosit atunci doar între bărbați și venea numai dinspre inferior spre superior.
Despre acest salut „servus” s-a crezut de către unii că acest salut provine la noi (în românește) direct din latină și că există o continuitate în folosirea sa din timpurile antice până în cele moderne și, implicit, până astăzi.
„Servus” are o poveste asemănătoare cu „ciao!” din italiană
Nu este așa, fiindcă la români, prin evoluția firească a limbii, „servus” a devenit „șerb”.Profesorul arată că „servus” are o evoluție asemănătoare cu cunoscutul „ciao!” de la italieni.
„O performanță de acest fel au reușit – între toate popoarele romanice – numai italienii, prin locuitorii din regiunea Veneto, care au salutul binecunoscut de „ciao!”, moștenit din vechime din latinescul „sclavus” (sinonim cu „servus”).
„Sclavus”, din forma „sclavo”, a ajuns în venețiană „schiavo”, apoi „sciavo”, apoi „ciauo” și, în final, „ciao” (prin „muierea” consoanei „v”, devenite vocala „u”)”, explică academicianul.
Partea intrigantă este că formula de salut „servus” s-a pierdut la sfârșitul Antichității și nu a fost folosită în mod curent în Evul Mediu.
Abia perioada Renașterii a redescoperit-o și restaurat-o, dar nu prin popoarele romanice, ci prin nobilii și învățații germani și germanofoni.
În lumea germană a secolelor al XVI-lea și al XVII-lea, puternic influențată de ideile umanismului, exista tendința de a reînvia Antichitatea și chiar de a o imita (așa s-a întâmplat aproape peste tot la finele Evului Mediu occidental).
Primii au fost învățații absolvenți de universități, care se străduiau să vorbească uneori între ei latinește sau măcar să schimbe câteva vorbe în limba lui Cicero și Caesar, începând cu salutul.
„Nobilii germani – cu precădere cei din statele germane catolice din sud și mai ales din provinciile austriece – s-au deprins atunci, cu dorința de a se purta ca romanii, să se salute cu Servus tuus!, adică „Sunt servitorul tău!”.
De la ei (de la austrieci și germanii din sud), moda aceasta a trecut repede la nobilii vecini, încât obiceiul a pătruns destul de repede la elitele cehe (și slovace), slovene, croate, polone, ungare, române (din Transilvania), rutene (din vestul Ucrainei).
Cu alte cuvinte, forma aceasta politicoasă de salut din rândul claselor superioare, deși provine de la romani și din limba latină, a ajuns la noi prin germani și prin limba germană”, a mai punctat istoricul.
Citește și: De ce trebuie să bați în lemn ca să alungi ghinionul? Cine e omul care a bătut primul?
Conform acestuia, este de notat faptul că, deși se găsește în atâtea limbi, forma latinească originară a cuvântului respectiv s-a păstrat, ca manieră de scriere, numai în germană și în română – „servus”.
În polonă este „serwus”, în maghiară „szervusz” etc. Tot maghiare sunt și variantele aberante „szevos” sau „szia”, care, ca și formele derivate românești similare („serbus”, „sevos” sau „serus”), se cuvin evitate.
Tot în ungurește s-a ajuns, relativ recent, și la forma „szervusztok”, care este un plural și înseamnă „salut tuturor”; altfel spus, unui cuvânt latinesc (de formă latină) i s-a adăugat o terminație maghiară, ceea ce nu este tocmai recomandat, dar limbile vii nu țin seamă de regulile de gramatică.
