Care este originea cuvântului balamuc? „E ca la balamuc aici” sau „ce-i balamucul ăsta?” ori „e bun de dus la balamuc” sunt doar câteva dintre expresiile ce includ acest cuvânt a cărui proveniență, în limba română, este egată de evenimente petrecute acum aproape 500 de ani.
Care este originea cuvântului balamuc? Legătura neașteptată cu zidarii și pietrarii italieni
Dacă vom consulta orice dicționar, vom afla că balamuc înseamnă gălăgie, dezordine mare sau, mai puțin folositele griji, necazuri.
Are ca sinonime cuvinte precum ceartă, dezordine, gălăgie hărmălaie, larmă, neorânduială, pacoste, răvășeală, tărăboi, zgomot, zăpăceală, după cum arată dexonline.ro.
În plus, „a fi bun de (dus la) balamuc”, desemnează o persoană cu mari probleme psihice, cu alte cuvinte, nebun, după cum balamucul are și înțelesul de ospiciu, casă de nebuni.
Citește și: Domnitorul român care și-a trimis nevasta la ospiciu ca să trăiască cu amanta. A fost scandal mare
Dar cum şi de unde a apărut acest cuvânt în limba română? Totul începe, de fapt, acum 500 de ani, tocmai prin Italia secolului XVI-lea.
Atunci, o calamitate puternică a distrus aşezările veneţienilor aşezaţi pe insula Malamocco. O parte dintre aceștia va porni să-şi caute norocul prin alte părţi ale Europei.
Cei mai mulţi rămân în Ragusa, la vremea aceea o puternică republică independentă aflată pe coasta Dalmaţiei, dar unii vor ajunge tocmai în Țara Românească
La acea vreme, n principatul de la nord de Dunăre erau la mare căutare meşteri pietrari şi zidari. Italienii se vor aşeza în preajma unui târg din județul Prahova de azi, important la acea vreme, Gherghiţa, unde exista chiar şi o reşedinţa domnească.
Originari din zona Veneției, italienii au înființat așezarea Malamuc
Se pare că însuși Mihai Viteazul ar fi condus țara, o vreme, de la Gherghița, iar tatăl său, Pătrașcu cel Bun, a judecat pricinile dintre săteni, menționează stirileprotv.ro.
Ajunși în aceată zonă, italienii au întemeiat o aşezare care a primit denumirea locului de unde plecaseră. Aşa se năştea Malamucul.
Citește și: A câștigat marele premiu la Loterie, dar a murit sărac și singur într-un ospiciu. Cum a pierdut tot
Tot meşterii italieni sunt cei care au participat la înălţarea pe acele locuri a unei mănăstiri unde aveau să fie adăpostiţi într-o primă fază, călugări ce-şi pierduseră minţile, adunaţi din toată ţară.
Un document de la începutul secolului al XIX-lea ne spune că „mitropolia Bucureştiului avea un frumos metoh (n.r. - mănăstire mică, subordonată alteia mai mari) al ei, departe de oraş, pe malul râului Prahova, de-i spunea Malamuc, şi acolo trimitea pe unii dintre acei bolnavi smintiţi”, potrivit hetel.ro.
În 1839, pe timpul domnitorului Grigore Alexandru Ghica, s-a hotarat definitiv ca mănăstirea de la Malamuc să devină oficial „casă de ţinere şi căutarea celor lipsiţi de minte”.
Aici pare-se că existau toate cele necesare tratării bolnavilor după metodele specifice epocii. În acest scop, Biserica, i-a mai adăugat Malamucului, odată cu trecerea anilor, şi alte dependinţe.
Depărtarea de Bucureşti a făcut însă ca „spitalul de nebuni” să fie mutat în apropiere de Capitală, la mănăstirea Mărcuţa, căreia oamenii îi spuneau „Casa smintiţilor”.
Până la 1846, bolnavii de la Malamuc ajunseseră cu toții la Mărcuţa, loc în care s-a aflat internat şi Mihai Eminescu.
Citește și: FOTO Cum arăta Mihai Viteazul, de fapt? Nicolae Bălcescu a „ales” imaginea oficială a voievodului
Cu timpul, Malamucul a fost dat uitării, iar numele propriu care devenise în folclorul popular sinonim cu azil, ospiciu, casă de ţinere dar şi hărmălaie, larmă , gălăgie, tămbălău etc. s-a transformat în cuvântul pe care îl ştim astăzi, balamuc.
Toate acestea, pornind de la numele insulei de pe care plecaseră, de nevoie, acei zidari și ,eșteri pietrari venețieni din secolul al XVI-lea.
