2025- Un an complicat. Ce riscuri sunt pentru România în 2026

România nu s-a confruntat cu o singură criză, ci cu suprapunerea mai multora – politice, bugetare și sociale – desfășurate într-un context geopolitic profund instabil și sensibil. De aceea, bilanțul anului cere mai degrabă un exercițiu de luciditate decât verdicte grăbite sau reflexe de autoindulgență.

2025- Un an complicat 

România a intrat în 2025 purtând șocul ratării alegerilor prezidențiale din noiembrie–decembrie 2024, un episod care a scos la iveală vulnerabilități reale ale spațiului democratic, amplificate de un atac hibrid agresiv. A fost un moment de test instituțional și strategic. Faptul că, în pofida acestui șoc, direcția democratică și euro-atlantică a țării a fost menținută rămâne principalul câștig al anului, chiar dacă prețul plătit a fost ridicat.

Prima jumătate a lui 2025 a fost dominată de căutarea unui echilibru politic, într-un context marcat de incertitudine și de amânarea unor decizii dificile. Această perioadă a fost, totodată, un test de maturitate democratică, în care societatea românească a fost chemată să aleagă între continuitatea parcursului constituțional și euro-atlantic și tentația unor soluții radicale, marcate de ambiguități geopolitice, reflexe autoritare și un discurs ostil instituțiilor democratice. Prin alegerea lui Nicușor Dan, românii au transmis un semnal de luciditate politică și de înțelegere a contextului dificil în care se află țara, respingând extremismul, confuzia strategică și retorica de confruntare permanentă.

Citește și: Remus Pricopie, despre demiterea lui Ludovic Orban: Dinamica administrării poate genera astfel de fisuri

Ajustările bugetare majore au venit după iulie 2025, odată cu instalarea Guvernului condus de Ilie Bolojan, aducând tensiuni suplimentare într-un context deja fragil. În acel moment, accentul s-a mutat de la clarificarea politică la corectarea dezechilibrelor structurale. Executivul a apăsat ferm pedala reformelor, încercând să repare excesele bugetare acumulate în ani de zile și să restabilească un minim de disciplină fiscală. Creșterile de taxe și măsurile de austeritate au făcut parte din acest efort de recalibrare, dar au avut un cost social și politic semnificativ. Guvernul a fost perceput, pe bună dreptate, ca un guvern al deciziilor grele; în același timp, stilul de comunicare și deficitul de coeziune și negociere în interiorul coaliției au alimentat imaginea unui stat care acționează corect tehnic, dar uneori rigid politic. Conflictele din interiorul coaliției au ajuns, adesea, să eclipseze chiar și discursul radical al extremiștilor pro-ruși din opoziție, ceea ce, evident, nu este un indicator bun.

Accidentele și crizele punctuale au amplificat această stare. Explozia blocului din Ferentari, criza apei din zona Paltinu–Prahova, problema gravă de la mina Praid sau alte incidente serioase au evidențiat limitele capacității administrative și persistența improvizației ca reflex instituțional. Fiecare episod de acest tip a erodat suplimentar încrederea publică într-un stat deja supus presiunilor multiple.

La nivel politic, tensiunile au fost alimentate și de alegerile pentru București, care au devenit mai degrabă un catalizator al polarizării decât un exercițiu de clarificare democratică. În locul unei dezbateri despre soluții și viziune urbană, competiția a accentuat faliile existente și a contribuit la tensiunea generală a anului. A existat însă și un element pozitiv: invalidarea tezei „valului suveranist”, prezentată insistent ca o forță capabilă să măture tot ceea ce este considerat „clasic” în politica românească. Chiar dacă aceste rezultate sunt valabile strict pentru București, ele reprezintă un semnal relevant despre opțiunile reale ale electoratului, semnal care contrazice narațiunile alarmiste și relativizează credibilitatea unor sondaje de opinie folosite mai degrabă ca instrumente de manipulare decât de analiză.

Un alt factor major de instabilitate a fost lipsa de continuitate politică în domenii strategice, precum Apărarea și Educația. În 2025, Apărarea a cunoscut o succesiune rapidă de miniștri — trei într-un singur an — într-un context regional extrem de sensibil, în care coerența decizională și predictibilitatea sunt esențiale. Educația, la rândul ei, a rămas prinsă într-o logică a schimbărilor frecvente și a reformelor fragmentare, deși este domeniul care, prin definiție, are nevoie de stabilitate, răbdare și politici construite pe termen lung. Ambele cazuri indică aceeași dificultate structurală: incapacitatea sistemului politic de a asigura continuitate și coerență acolo unde miza nu este electorală, ci strategică.

Comparațiile regionale au fost inevitabile. Unii au subliniat faptul că Bulgaria a intrat în Zona Euro, în timp ce România nu are nici măcar un calendar asumat. Alții au invocat cazul Ungariei, arătând spre stilul premierului Viktor Orban, care își personalizează relațiile externe prin gesturi intens mediatizate în jurul lui Donald Trump. Aceste comparații spun însă mai puțin despre performanțele reale ale statelor și mai mult despre fragmentarea încrederii publice și nevoia de validare simbolică.

Parteneriatul strategic dintre România și Statele Unite este construit pe substanță, nu pe vizibilitate. Cooperarea în domeniul securității, prezența militară, coordonarea strategică, dar și schimburile culturale și educaționale dau consistență acestei relații. Relațiile strategice autentice nu se măsoară în întâlniri demonstrative sau în gesturi cu valoare mediatică imediată, ci în capacitatea de a lucra constant și previzibil pentru obiective fundamentale comune. Timpul, nu această formă de reality-show diplomatic, este criteriul real de validare.

În plan european, anul 2025 a oferit un contrast important față de turbulențele interne. Deși România a fost reprezentată, într-un interval de douăsprezece luni, în Consiliul European de trei președinți diferiți, relația cu Bruxelles-ul a rămas stabilă și predictibilă. Nu au existat ezitări, blocaje sau derapaje din partea României în raport cu angajamentele asumate, iar poziționarea sa în Uniunea Europeană a rămas coerentă și credibilă, în pofida zgomotului politic intern.

Relația cu Republica Moldova a rămas una solidă și matură. Testele electorale dificile traversate de ambele state în 2024–2025 nu au slăbit această legătură, ci au întărit-o. Cooperarea politică și instituțională dintre București și Chișinău a continuat într-un registru de responsabilitate și solidaritate, confirmând caracterul strategic al acestei relații.

În raport cu Ucraina, România a acționat ca un partener rațional și responsabil, atent la evoluțiile regionale și coordonat constant cu aliații săi din UE, NATO și SUA. Fără a promite ceea ce nu poate livra, România nu s-a extras de la obligațiile care decurg din statutul său de stat responsabil. Sprijinul acordat Republicii Moldova și Ucrainei rămâne, în acest context, cel mai puternic gest de apărare a propriei securități și suveranități. Fără această dimensiune, discursul despre patriotism devine lipsit de conținut. Relevant este faptul că sondajele de opinie arată că românii înțeleg acest lucru și nu validează discursurile pro-ruse promovate de unii politicieni.

Un element distinctiv al anului 2025 a fost creșterea vizibilității discursurilor radicale, inclusiv cu accente fasciste și legionare, adesea camuflate sub un patriotism agresiv. Un aspect grav al acestui proces a fost incapacitatea statului român de a aplica consecvent legea atunci când discursul public a depășit limitele admise. Libertatea de exprimare este un drept fundamental, dar ea nu poate fi invocată pentru a justifica negarea Holocaustului, glorificarea criminalilor de război sau promovarea ideologiilor responsabile pentru crime împotriva umanității. Acestea nu sunt opinii protejate, ci infracțiuni, sancționate ca atare în toate democrațiile consolidate. Ezitarea autorităților a transmis un semnal periculos, încurajând derapaje inclusiv de la tribuna Parlamentului României. 2026 ar trebui să aducă o fermitate sporită în aplicarea legii, ca expresie a respectului pentru memoria istorică și a responsabilității democratice.

În acest context, așteptările față de instituția prezidențială rămân ridicate. Rolul Președintelui României este acela de a-și exercita mandatul cu fermitate, echilibru și în deplin acord cu Constituția, ca factor de stabilitate și coerență instituțională. Președintele trebuie să știe când, unde și cât să fie prezent, în acord atât cu limitele funcției, cât și cu așteptările legitime asociate unui mandat prezidențial. El trebuie să inspire și să dea direcție unei națiuni, să se situeze deasupra taberelor politice, dar să rămână în permanență conectat la preocupările, nevoile, interesele și aspirațiile poporului pe care îl reprezintă.

Ce riscuri sunt pentru România în 2026

Privind spre 2026, gradul de complexitate crește. Pe lângă presiunile externe, un risc major îl reprezintă iresponsabilitatea politică, atât din zona extremelor, cât și din partide considerate „clasice”, care proiectează deja anul viitor sub logica competiției electorale permanente. Se vorbește despre moțiuni de cenzură, alegeri anticipate, chiar și despre suspendarea Președintelui.

Aceasta este exact dinamica de care România nu are nevoie. Fiecare actor public ar trebui să-și exercite rolul constituțional în interesul țării, nu să devină prizonierul orgoliilor sau al nălucilor electorale. Experiența recentă a societăților democratice arată că, de cele mai multe ori, cei care forțează alegerile anticipate sfârșesc prin a le pierde, iar costurile sunt suportate de întreaga societate.

Dincolo de această politică adesea tensionată, există o Românie care merge înainte. Este România oamenilor care muncesc, care construiesc și care mențin instituții, comunități și economii în funcțiune, chiar și atunci când unii politicieni par hotărâți să blocheze prezentul sau să împingă țara spre reflexe ale trecutului. Fără retorică și fără gesturi demonstrative, acești oameni duc România mai departe, zi de zi.

Tot anul 2025 a confirmat existența unui etaj profesional solid — diplomați, experți, funcționari și specialiști — capabil să asigure continuitatea statului și să mențină „nava” pe cursul corect. Absența unor șocuri economice și diplomatice majore, în pofida tentativelor de a acredita contrariul, arată că România dispune de oameni care își fac datoria cu discreție, fără a căuta vizibilitate publică. Sunt oameni decenți, esențiali pentru funcționarea statului, chiar dacă spațiul public este adesea dominat de scandal și superficialitate mediatică.

2025 a fost un an complicat. A fost un an al ratărilor, dar și al rezistenței; al tensiunilor, dar și al continuității. Bilanțul său, privit lucid, rămâne pozitiv din perspectiva dinamicii democratice, chiar dacă dureros din multe alte puncte de vedere.

2026 va arăta dacă România reușește să transforme această experiență într-un pas spre maturitate sau dacă va continua să se lupte cu propriile ezitări. Răspunsul nu ține doar de politicieni, ci și de presiunea calmă, constantă și responsabilă a societății asupra celor chemați să o conducă.