De 20 de ani șefia parchetelor se negociază ca la piață. Ce diferă acum la numirile lui Nicușor Dan
Președintele Nicușor Dan a fost supus unui val de critici după numirea șefilor celor trei mari parchete, reprosându-i-se că ar fi cedat presiunilor PSD. Newsweek România a analizat numirile de la șefia celor trei mari parchete din ultimii 20 de ani.
Concluzia principală este că întotdeuna numele șefilor și adjuncților acestora au făcut obiectul unor puternice negocieri politice.
De la numirea Laurei Codruța Kovesi la doar 33 de ani la șefia Parchetului General până la nominalizarea acesteia la șefia DNA și terminând cu nominalizările contestate din acest an, toate numirile au stârrnit dezbateri aprinse.
Fie că veneau din interiorul propriei tabere reformatoare, fie că veneau de la tabere politice rivale sau din societatea civilă independentă sau înregimentată, nominalizările au trecut rar fără scandaluri majore, fiind rodul unor bătălii subterane pentru putere.
Cine a numit cei mai mulți procurori? Cine a fost cel mai influent ministru al Justiției?
Conform analizei Newsweek România, Cătălin Predoiu a făcut de departe cele mai multe numiri. Numai puțin de 17 numiri în ani diferiți.
De la reînvestirea Laurei Codruța Kovesi în 2009 la șefia Parchetului General și a lui Daniel Morar în același an la DNA până la Gabriela Scutea la Parchetul General și Crin Bologa la DNA în 2020 și terminând cu Alex Florența la Parchetul General și Marius Voineag în 2023 la DNA, în primele lor mandate.
Practic, Predoiu a fost cel mai puternic ministru al Justiției care a numit patru șefi ai parchetelor în ciua avizelor negative primite de aceștia de la CSM: Scutea în 2020 la Parchetul General, Bogdan Licu, adjunct la Parchetul General, Georgiana Hosu la DIICOT și Alina Albu în 2023 tot la DIICOT.
Pe locul următor la mare distanță, s-a situat actualul ministru al Justiției, Radu Marinescu cu 8 nominalizări, urmat de Robert Cazanciuc cu 6.
Urmează Raluca Prună care a fost singurul ministru al justiției care a făcut cinci nominalizări, toate cu avizul favorabil al CSM.
Pe locul următor apare Victor Ponta cu patru nominalizări dar și unele dintre cele mai controversate. Din care, de departe, este nominalizarea Laurei Codruței Kovesi la șefia DNA în 2013 care a dus la ruperea USL-ului. Dar și numirea la șefia Parchetului General a unui apropiat cum a fost Tiberiu Nițu.
Pe ultimele locuri se situează, Tudorel Toader și Monica Macovei cu câte două nominalizări. Ultima făcând una dintre cele mai controversate, la vremea respectivă, în 2006 dar dovedită ulterior una din cele mai de succes nominalizări: ce a Laurei Codruța Kovesi la șefia Parchetului General la doar 33 de ani.
Vezi mai jos tabelul cu toate numirile procurorilor șefi și ai celor adjuncți în perioada 2006-2026
O procedură simplă pe hârtie, un mecanism politic în realitate
În teorie, procedura de numire a procurorului general, a șefului DNA și a șefului DIICOT este simplă: ministrul Justiției propune, Secția pentru procurori a CSM dă un aviz consultativ, iar președintele semnează decretul.
În practică, în ultimii 20 de ani, această procedură a funcționat mai puțin ca filtru de integritate și competență și mai mult ca o scenă pe care s-au jucat raporturile reale de putere dintre ministru, CSM și Cotroceni. Cadrul legal a rămas constant în logica lui, de la Legea 303/2004 la Legea 303/2022: avizul CSM nu blochează numirea, iar șeful statului poate merge mai departe chiar și după un vot negativ. Tocmai această arhitectură a produs aproape toate crizele majore din istoria recentă a parchetelor.
Privind în ansamblu, nici măcar scandalul nu a fost constant. Unele numiri au trecut aproape neobservate, altele au generat conflicte politice sau instituționale majore. Cele mai controversate episoade rămân reînvestirea lui Kövesi în 2009, pachetul politic din 2013, numirea lui Bănilă în 2018, valul Scutea–Hosu din 2020, cazul Alina Albu în 2023 și numirea Cristinei Chiriac în 2026.
2006: începutul unui model: O numire acceptată, dar discutată
În 2006, Laura Codruța Kövesi este propusă de Monica Macovei pentru funcția de procuror general și primește un aviz favorabil, în unanimitate, din partea CSM.
La 33 de ani, devine cea mai tânără și prima femeie care ocupă această funcție. Deși numirea a trecut instituțional fără blocaje, discuția publică a fost aprinsă dintr-un alt motiv: vârsta neobișnuit de mică pentru o poziție atât de puternică și viteza ascensiunii sale în sistem.
Ce experiență avea un procuror de doar 33 de ani? Ce dosare instrumentase? Ce o recomanda să ocupe o astfel de poziție?
Ascensiunea lui Kovesi era privită și din perspectiva tatălui acesteia, Ioan Lascu și a conexiunilor acestuia. Fost procuror și prim-procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Mediaș, cartierul general al giganților din gazul românesc: Romgaz și transgaz.
Lascu avea conexiuni politice consistente în PD-L-ul de la vremea respectivă, PNL-ul actual, în principal cu Vasile Blaga, unul din greii politicii românești și un apropiat al lui Traian Băsescu la momentul numirii lui Kovesi.
Presa a tratat momentul mai degrabă ca pe o anomalie profesională decât ca pe un conflict instituțional. Nu a existat opoziție reală în CSM, dar s-a conturat prima întrebare de fond: cât de mult contează criteriile formale într-o numire de asemenea nivel.
2009: momentul zero. CSM spune NU, președintele decide
Trei ani mai târziu, Cătălin Predoiu o propune pentru reînvestire pe Kövesi la Parchetul General. De data aceasta, Secția pentru procurori a CSM votează negativ: 1 vot pentru, 5 împotrivă. Totuși, Traian Băsescu o reînvestește.
Acesta este momentul în care se fixează precedentul fundamental: avizul CSM este consultativ nu doar în drept, ci și în fapt. Presa a tratat cazul ca pe o ruptură instituțională majoră, insistând pe conflictul dintre Kövesi și CSM, pe criticile privind dosare sensibile și pe rolul decisiv al președintelui.
În același an, Daniel Morar este reînvestit la DNA cu aviz favorabil în unanimitate, dar contestat politic și chiar în instanță. Acest contrast arată că legitimitatea nu este dată doar de votul CSM, ci de întregul context politic și instituțional.
2013: Numirile devin negociere politică. Negociere ca la piață
Anul 2013 rămâne punctul de cotitură în care mecanismul devine explicit politic. Tiberiu Nițu ajunge la Parchetul General, Kövesi este mutată la DNA, iar Alina Bica la DIICOT. Toți primesc avize favorabile, dar discuția publică se mută complet în zona politică.
Numirile sunt interpretate imediat ca rezultatul unui compromis între Victor Ponta și Traian Băsescu. În cazul lui Nițu, controversa vine din faptul că fusese respins anterior de Băsescu și apoi acceptat în acest pachet, fiind descris drept un candidat „reinventat”.
Mutarea lui Kövesi la DNA produce tensiuni majore în USL. Crin Antonescu vorbește despre o greșeală politică, iar presa insistă pe ruptura dintre PSD și PNL. Este momentul în care o numire la vârful parchetelor produce o criză politică deschisă.
Mai mult, numirea lui Kovesi la DNA în locul lui Morar stârnește o furtună chiar în cadrul DNA. Unde o mână de procurori au semnat o petiție împotriva acestei numiri iar Morar însuși a contestat-o puternic pe Kovesi pentru această poziție.
Morar a scris chiar o carte extrem de stufoasă, "Putea să fie altcumva", în care povestește întâmplările de la vremea respectivă acuzând-o pe Kovesi că a fost omul sistemului dar și că a fost lipsită de onestitate.
În cazul Alinei Bica, scandalul major apare ulterior. Avizată favorabil, ajunge să fie arestată în dosarul ANRP, iar validarea ei devine retrospectiv una dintre cele mai incomode decizii ale CSM, un exemplu clar de eșec al filtrului instituțional.
Citește și: Sporuri la CCR: confidențialitate, condiții grele, stres, doctorat plus o pensie specială de 10.000€
2015–2016: iluzia normalității
După acest moment, urmează o scurtă perioadă de echilibru. În 2015, Daniel Horodniceanu este propus la DIICOT și primește aviz favorabil, dar numirea este amânată de președinte, care cere stenograma interviului din CSM.
Acest episod indică existența unor rezerve interne, chiar și în lipsa unui conflict public major. Presa descrie momentul ca pe o dispută procedurală într-un context instituțional fragil.
În 2016, Augustin Lazăr este avizat în unanimitate la Parchetul General, iar Kövesi este reînvestită la DNA tot în unanimitate. Este momentul cel mai apropiat de consens instituțional. Controversele sunt minime, iar presa tratează numirile ca simple validări procedurale.
Kovesi a devenit procurorul care a ocupat timp de 12 ani (2006-2018) patru mandate în două instituții importante: Parchetul General și DNA. Ulterior, în 2019 a devenit primul procuror european, șefa EPPO în ciuda opoziției atât a unei majorități consistente din mediul juridic și politic românesc.
Mandatul acesteia la EPPO, se termină în toamna acestui an existând numeroase zvonuri că Kovesi ar viza o poziție în establismentul de putere românesc.
2018: începutul noii crize. Cazul Bănilă
În 2018, Tudorel Toader îl impune pe Felix Bănilă la DIICOT. Deși primește aviz favorabil, este contestat încă de la început. Presa insistă pe prestația slabă din audiere, pe lipsa de anvergură și pe vulnerabilitățile profesionale.
Ulterior, mandatul său se încheie rapid după scandalul Caracal, consolidând percepția că a fost o numire problematică din start.
În același timp, tentativa de numire a Adinei Florea la DNA, respinsă de mai multe ori, devine simbolul unei bătălii politice pentru controlul instituției, chiar dacă nu se finalizează cu o numire. Adina Florea a fost mereu percepută ca parte a uneia din cele două tabere care-și disputau la vremea respectivă toate posturile cheie din Justiție.
Ulterior, aceasta a fost înscăunată la șefia Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție (SIIJ), una din “măciucile” instituționale folosită pentru a reduce la tăcere diferitele voci critice din sistem.
2020: revenirea conflictului. Ignorarea explicită a CSM
Valul din 2020 este unul dintre cele mai relevante pentru raportul real de forțe. Gabriela Scutea și Giorgiana Hosu primesc avize negative, dar sunt numite de președinte, în timp ce Crin Bologa este validat fără probleme la DNA.
În cazul Scutea, presa vorbește despre repetarea precedentului din 2009, dar într-un context mai sensibil, marcat de critici europene și acțiuni în instanță.
În cazul Hosu, controversa este și mai puternică: aviz negativ, critici legate de Caracal și dosarul soțului, urmate de o demisie rapidă. Este unul dintre cele mai evidente exemple de numire compromisă aproape imediat.
Bologa rămâne excepția, perceput ca o numire stabilă într-un pachet profund controversat. Ulterior, mandatul lui Bologa a fost presărat cu dosare mărunte și cu suspiciunea că este doar un interpus al Laurei Codruța Kovesi.
2023: stabilitate de suprafață, tensiune reală
În 2023, Alex Florența și Marius Voineag sunt validați fără scandal major, dar cazul Alinei Albu schimbă din nou percepția.
Respinsă categoric de CSM, este totuși numită. Presa descrie audierea ca fiind extrem de dură, cu întrebări incomode legate de dosarul Caracal, iar unele interpretări vorbesc despre o „execuție”.
Există și poziții contrare, care sugerează că evaluarea a fost nedreaptă, dar indiferent de interpretare, mesajul instituțional este clar: avizul negativ nu mai are greutate reală.
2026: toate scenariile în același timp
Anul 2026 este o sinteză a ultimilor 20 de ani. Numirile din acest an vin și ca urmare a valului de emoție colectivă creat de apariția unui reportaj în publicația recorder urmat de o catastrofală conferință de presă a șefiei Curții de Apel București.
Deși aceasta a dorit să infirme toate acuzațiile aduse de unii oameni din sistem celor care conduc și la acest moment sistemul, conferința a rămas în memoria colectivă prin celebrul “A sunat Lia”.
În fapt, o posibilă confirmare indirectă a stării de fapt din Justiție. Controlată direct de la vârf printr-un sistem dictatorial.
Cristina Chiriac primește aviz negativ, Cerbu este validat unanim, iar Miron primește aviz favorabil.
Cazul Chiriac concentrează cele mai multe controverse: critici privind competența, discuții despre dosarul Onilă și probleme legate de declarația de avere. Totuși, Onilă a primit, în cele din urmă, o condamnare cu executare, iar problemele legate de declarația de avere vin mai degrabă dintr-o eroare materială neexplicată îndeajuns: era vorba de 10.000 Euro în loc de 1.000.000 Euro cât apăruse inițial.
Cu toate acestea, numirea este făcută de către președintele Nicușor Dan aflat într-o situație extrem de precară politic și instituțional.
Nu are încă numiți șefii serviciilor secrete, nu are un partid prezidențial care să-l susțină, nici un ministru al justiției, are o majoritate parlamentară șubredă cu patru partide aflate permanent în scandal și un climat internațional extrem de instabil.
În plus, o grupare independentă subterană care este legată de fostul șef operativ al SRI, Florian Coldea, face presiuni consistente pentru a-și impune o serie de oameni în structurile de conducere ale celor trei parchete.
Gruparea lui Coldea, care este inculpat de DNA-ul condus de Marius Voineag, pentru fapte de corupție, i-a contestat puternic chiar pe Voineag dar și pe Alex Florența, Ambii nu au reușit timp de trei runde consecutive să își facă un vot majoritar în CSM rămânând într-un echilibru fără finalitate.
Bătălia a fost cu atât mai ciudată cu cât cei doi au fost propuși pentru poziții de adjuncți la alte parchete decât cele unde fuseseră anterior: Florența la DIICOT de la șefia Parchetului General și Voineag la Parchetul General de la șefia DNA.
În același timp, Cerbu la șefia DNA și Miron la cea a DIICOT au fost validați fără probleme, ceea ce accentuează contrastul: același sistem produce simultan consens și conflict.
Concluzia: numirile la șefia Parchetelor o loterie încărcată cu consens și conflict
Privită în ansamblu, această istorie arată o procedură care nu produce constant legitimitate. CSM validează sau respinge, dar nu poate bloca. Președintele decide, dar într-un context politic inevitabil. Ministrul Justiției controlează selecția inițială și poate transforma procesul într-o negociere de putere.
Din toate aceste episoade se conturează trei tipare: momente în care avizul CSM este ignorat, perioade de numiri politice evidente și cazuri în care sistemul însuși eșuează în selecție.
După două decenii, concluzia este clară. România nu are o procedură care produce întotdeauna legitimitate, ci una care permite, simultan, consens, conflict și ignorarea instituțiilor. Iar în centrul acestei dinamici nu se află votul CSM, ci echilibrul de putere dintre ministrul Justiției și președinte.
