SUA închid Institutele Confucius, acuzate de propagandă comunistă. De ce România le ține ușa larg deschisă?

Pe de altă parte, în universitățile românești, Institutele Confucius se extind nestingherite, oferind Chinei comuniste o platformă de influență pe care partenerii noștri americani au declarat-o deja „amenințare la adresa securității naționale”.

Această diferență ridică o întrebare legitimă: de ce România urmează un parcurs contrar tendinței globale? 

Citește și: Senatul refuză, în unanimitate, să oprească propaganda Chinei din universitățile românești

„Ceea ce Occidentul numește “cal troian”, vechii strategi chinezi ar numi “pumnalul ascuns în spatele zâmbetului”, o metodă de a cuceri o cetate nu prin asediu, ci prin generozitate calculată care adoarme vigilența gazdei.

Context global: De la expansiune la retragere

La apogeul lor, în jurul anului 2019, existau peste 500 de Institute Confucius la nivel mondial. Acestea au fost create ca instrumente de diplomație culturală ale Chinei, similare unor instituții precum Goethe-Institut, British Council sau Institut Français. 

Totuși, în ultimii zece ani, valuri succesive de închideri au avut loc, în special în Statele Unite, unde numărul institutelor a scăzut de la peste 100 la mai puțin de cinci. În Europa, Suedia, Belgia, Danemarca, Finlanda și Olanda au renunțat la colaborările cu Institutele Confucius, iar în Australia și Canada mai multe universități au făcut același lucru. 

Motivele principale invocate pentru închidere au fost legate de temerile privind influența politică a statului chinez asupra mediului academic, de existența unor riscuri la adresa libertății academice și a independenței universitare, de lipsa de transparență în finanțare și guvernanță. La toate acestea se adaugă preocupări legate de securitatea națională și protecția datelor și presiuni legislative și geopolitice, în special în contextul rivalității SUA–China. 

Aceste argumente au fost reiterate în rapoarte oficiale guvernamentale și parlamentare, care au calificat Institutele Confucius drept instrumente de „soft power” cu potențial de influență strategică. 

Situația din România: continuitate și extindere

În contrast cu tendința globală, România găzduiește în prezent mai multe Institute Confucius active, afiliate unor universități importante, precum Universitatea din București, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu și Universitatea Transilvania din Brașov.

Conform unui răspuns al Ministerului Afacerilor Externe pentru Newsweek România, rețeaua actuală include cinci institute, în Sibiu, Cluj, Brașov, București și Iași.  

Aceste instituții oferă cursuri de limbă chineză, organizează evenimente culturale și facilitează schimburi academice și burse pentru studenți și profesori români. În ultimii ani, colaborările dintre universitățile românești și partenerii chinezi au fost menținute sau chiar extinse, în ciuda dezbaterilor internaționale privind rolul Institutelor Confucius.    

Ce spun MAE, SRI și Ministerul Educației

Citite împreună, cele cinci răspunsuri oficiale pentru Newsweek România nu compun o doctrină națională unificată, ci o împărțire de roluri. Ministerele vorbesc despre cadru juridic, pragmatism diplomatic și competențe, universitățile despre beneficii, autonomie și control intern iar SRI despre limitele a ceea ce poate face public.

Tocmai această geometrie instituțională explică de ce România nu are, deocamdată, un discurs public similar cu cel din statele care au închis Institute Confucius.     

Ministerul Educației și Cercetării. În răspunsul său, ministerul alege o formulă strict juridică și instituțională, nu una geopolitică sau de securitate.

Citește și: EXCLUSIV Afacerile comuniștilor chinezi la Universitatea din Cluj: spațiu gratuit, 80% din încasări

Într-un răspuns pentru Newsweek România, oficialii acestui minister fixează funcționarea institutelor în zona acordurilor interuniversitare și a autonomiei universitare, susțin că nu au identificat situații similare celor descrise în presa occidentală și, în același timp, admit o limită majoră de control: ei nu urmăresc derularea propriu-zisă a acestor acorduri.

Ministerul validează cadrul general, dar nu revendică supravegherea operațională a parteneriatelor.

Ministerul scrie că institutele „funcționează în România în baza unor acorduri încheiate de universități din România cu universități din R.P. Chineză”, că „internaționalizarea, ca instrument de creștere a calității educației și cercetării, este responsabilitatea fiecărei instituții de învățământ superior.”, că „până în acest moment, situații similare cu cele semnalate în presa internațională nu au fost identificate în instituțiile de învățământ superior din România.” și că „ministerul educației nu monitorizează derularea acordurilor de colaborare încheiate de instituțiile de învățământ superior din România și partenerii chinezi.” 

Ministerul Afacerilor Externe. MAE nu intră într-o discuție despre curriculum, recrutarea profesorilor sau limitele libertății academice. Oficialii MAE mută dosarul într-un registru mai larg, al raportării României și al Uniunii Europene la China, și confirmă, în același timp, dimensiunea actuală a rețelei din România.

Citește și: Rețeaua Confucius. Cum a pătruns în școlile românești propaganda comunistă chineză sub acoperire

În răspunsul oficial pentru Newsweek România, ministerul notează că „Politica Uniunii Europene față de R. P. Chineză este multifațetată, bazată pe o abordare în care R. P. Chineză este definită concomitent ca un partener pentru cooperare, competitor economic și rival sistemic”, că „Politica generală a României față de R.P. Chineză se înscrie în acest registru, fiind concentrată pe dezvoltarea relațiilor bilaterale pragmatice, în special în domeniul economic (cu evitarea domeniilor strategice)” și că „5 institute Confucius funcționează în cadrul a 5 instituții de învățământ superior românești (Sibiu, Cluj, Brașov, București și Iași). Acestea își desfășoară activitatea în baza prevederilor înțelegerilor de cooperare încheiate cu universitățile românești și a autonomiei universitare.”

MAE nu contestă criticile occidentale, dar nici nu le traduce în vreo recomandare publică de restrângere. 

Serviciul Român de Informații. Dintre toate instituțiile chestionate, SRI este singura care nu răspunde pe fondul dosarului Confucius, ci exclusiv pe fondul propriului regim legal de funcționare.

Instituția nu spune public dacă a evaluat sau nu specific Institutele Confucius, ci doar reamintește că informațiile operative sunt clasificate și că eventualele aspecte relevante ajung la beneficiarii legali, nu în spațiul public. Răspunsul precizează că SRI „organizează activități pentru culegerea, verificarea și valorificarea informațiilor necesare cunoașterii, prevenirii și contracarării oricăror acțiuni care constituie, potrivit legii, amenințări la adresa siguranței naționale a României”, că „activitatea SRI are caracter secret de stat, iar accesul la astfel de informații clasificate se realizează doar cu respectarea principiului „necesității de a cunoaște”.” și că „orice date publice cu privire la starea de securitate a României și la acțiunile derulate de SRI se pot regăsi în rapoartele de activitate/comunicatele de presă”.

Ce zic cele două mari universități românești

Universitatea din București. Oficialii acestei universități spun că institutul este prezentat ca un parteneriat care aduce resurse și nu produce, în viziunea universității, nicio problemă verificabilă de autonomie academică.

Universitatea susține că partea chineză își suportă costurile de funcționare, că membrii comunității universitare primesc acces gratuit la resurse și practică de limbă și că toate activitățile se desfășoară sub umbrela Cartei UB, adică în „deplină autonomie și libertate academică”.

Răspunsul oficial afirmă că „Institutul Confucius își acoperă toate cheltuielile de funcționare, Universitatea din București oferind fără perceperea unei chirii doar spațiile minimale: o sală pentru secretariat și sala de lectură”, că „membrii comunității Universității din București beneficiază, în virtutea acestui parteneriat, de acces gratuit la resursele Institutului Confucius (cărți din bibliotecă, manuale, suporturi de curs etc.)” și că „Niciodată nu a existat vreo reclamație și nu ne-a fost furnizată vreo dovadă cu privire la încălcarea normelor de autonomie universitară”. În subtext, UB vorbește despre lipsa unui caz, nu doar despre existența unui principiu. 

Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Răspunsul UBB este cel mai complet și cel mai articulat dintre toate. Universitatea își așază parteneriatul cu Institutul Confucius în strategia sa de internaționalizare, enumeră mobilități, burse și schimburi concrete, insistă că dimensiunea academică este gestionată direct între universități, nu de vreo structură guvernamentală, și că UBB își păstrează controlul asupra conținutului.

În plus, UBB afirmă explicit că acordurile active nu conțin clauze care să restrângă teme sensibile și că parteneriatul este evaluat periodic. În acest spirit, universitatea arată că „Această colaborare include oportunități de mobilitate academică pentru studenți, acces la burse și programe educaționale în China, cursuri pentru studenții și angajații UBB”, că „componenta academică este realizată direct între universități (UBB și ZUST) și nu este gestionată de vreo structură guvernamentală.”,

„Institutul Confucius funcționează în interiorul universității și respectă regulamentele academice ale UBB, este supus mecanismelor de evaluare internă și respectă legislația națională. Acordurile în vigoare nu conțin clauze care să restricționeze abordarea unor teme academice sau de cercetare”, se arată în același răspuns.

Citește și: „Calul Troian” al Partidului Comunist Chinez în universitățile românești nu e amenințare pentru SIE

Tot UBB oferă și cea mai concretă măsură a utilității parteneriatului: 72 de studenți UBB au beneficiat de burse ale Institutului Confucius pentru studiu în China, 61 de studenți UBB au fost la ZUST, iar 99 de studenți chinezi de la ZUST au studiat la UBB. 

Toți fac de capul lor, nu există un cap limpede

Dacă aceste cinci răspunsuri sunt citite laolaltă, rezultă o concluzie intermediară incomodă și esențială: în spațiul public românesc nu există, deocamdată, o instituție care să spună că a identificat o problemă sistemică a Institutelor Confucius și, în același timp, nu există o instituție care să demonstreze public că a realizat o evaluare interinstituțională amplă, comparabilă cu cele invocate în alte state.

Ministerul Educației nu monitorizează acordurile concrete, MAE le lasă în perimetrul autonomiei universitare, SRI nu discută public fondul speței, iar universitățile își apără parteneriatele prin beneficii și lipsa incidentelor reclamate. Asta nu înseamnă că temerile occidentale sunt false ci că, în România, ele nu au fost încă asumate oficial drept problemă dovedită.     

De ce România nu urmează tendința globală?

Care să fie motivul pentru care România nu urmează trendul global ci din contră merge împotriva acestuia. Newsweek România a contactat și o serie de analiști pe politică externă, ale căror nume nu le vom dezvălui, însă aceștia au declinat oferta noastră de a comenta pe marginea modului cum se raportează autoritățile române la Institutul Confucius.

Primul din aceste motive ar putea fi legat de faptul că nu există o dezbatere publică consistentă, Institutele Confucius nefiind subiectul unor investigații parlamentare sau al unor controverse publice majore, așa cum s-a întâmplat în SUA sau în unele state europene. Lipsa unei dezbateri sistemice a contribuit la menținerea status quo-ului. 

Al doilea e legat de interese academice și economice. Universitățile românești beneficiază de finanțare, resurse educaționale și oportunități de mobilitate academică oferite de parteneriatele cu China. Într-un context de subfinanțare cronică a învățământului superior, aceste avantaje sunt percepute ca esențiale.   

Al treilea e legat de faptul că România pozează în actor pragmatic în relațiile externe, poziție pe care unii o văd drept o ambiguitate nonnecesară. De aici probabil și entuziasmul unor acorduri comerciale bombastice precum cel anunțat recent de ministrul agriculturii, Florin Barbu, în privința semnării unui memorandum privind exportul de produse alimentare către China.

În același timp, România este lovită de un deficit comercial uriaș în importurile agroalimentare iar Barbu se plânge constant că produsele românești nu ajung pe rafturile supermarketurilor din România.

În al patrulea rând, și într-un mod bizar, nici una din autoritățile române chestionate de Newsweek România nu au descoperit nimic în neregulă cu funcționarea acestor institute, spre deosebire de statele care au invocat riscuri de securitate națională.

Și spre deosebire de Institutul Cultural Rus pe care autoritățile române l-au închis recent tocmai pentru că răspândea propaganda oficială a Federației Ruse.

România se uită cu jind la un regim care consideră lupta pentru libertate o otravă

Pragmatismul invocat de autoritățile române în relația cu China intră în conflict cu spiritul Revoluției din 1989 când poporul român s-a ridicat împotriva unei dictaturi.

La fel precum cea ceaușistă, Republica Populară Chineză consideră că lupta pentru libertate este o otravă.

De aceea numește generic cele “cinci otrăvuri “ problema Taiwanului, pe care China comunistă amenință că o va invada și cuceri, a Tibetului pe care l-au anexat după cel de-al doilea război mondial impunând o politică forțată de asimilare a populației locale, a provinciei majoritar musulmane Xinjiang, unde populația locală care se opune regimului de la Beijing este închisă în lagăre de concentrare unde sunt reeducați peste 1 milion de cetățeni chinezi cu origini musulmane. 

La acestea se mai adaugă oprimarea mișcării Falun Gong, care luptă pentru democratizarea Chinei, și reprimă mișcarea pentru democrație din Hong Kong, orașul port pe care Marea Britanie l-a predat recent Chinei comuniste.