Cel mai tare bate în toba războiului rece administrația americană a președintelui Statelor Unite. Donald Trump crede că atitudinea sa belicoasă față de Beijing se va măsura în voturi câștigate la alegerile prezidențiale din noiembrie. Deși nu cu mult timp în urmă se lăuda că a încheiat un acord comercial cu președintele chinez Xi Jinping.
Acum, când condamnă Beijingul pe toate fronturile, Casa Albă a lui Trump vrea să-i ralieze cauzei pe aliații Americii. Și cum ar putea fi realizat mai bine un astfel de lucru altfel decât făcând comparație cu determinarea Vestului de a înfrânge comunismul sovietic. Analogia aceasta ignoră istoria în aceeași măsură în care ignoră și actuala situație geopolitică, scrie The Financial Times.
Ignoranța fără pereche a administrației americane a fost etalată săptămâna trecută într-un discurs al lui Mike Pompeo, secretarul de stat, prin care el intenționa să stabilească criteriile unui front occidental unit împotriva Beijingului. Cu alocuțiunea sa despre „China comunistă și viitorul Lumii Libere” [„Lumea Liberă” se autointitula blocul vestic în cursul Războiului Rece, deși includea și dictaturi – n.trad.], dl Pompeo a prefațat aniversarea de anul viitor a 50 de ani de la faimoasa „deschidere” față de China a președintelui Richard Nixon.
Poate imaginându-și că este un George Kennan [arhitect principal al strategiei americane în Războiul Rece – n.trad.] al vremurilor noastre, Pompeo a declarat că „protejarea libertăților noastre de Partidul Comunist Chinez este misiunea timpurilor noastre”. Kennan, evident, a fost diplomatul american care a stabilit cadrul de lucru pentru strategia de „containment” [îngrădire] a URSS adoptată de SUA în Războiul Rece. A reieșit limpede din discursul dlui Pompeo că el nici nu a citit celebra „Telegramă lungă” trimisă de Kennan de la Moscova, nici nu a aruncat vreo privire pe documentele odinioară secrete care stabileau scopul deschiderii lui Nixon față de China din 1971.
Premiza Pompeo era că obiectivul lui Nixon a fost să aducă China lui Mao în tabăra democratică occidentală. Plecând de aici, a afirmat el, a venit vremea ca toată lumea să admită că acea strategie de „deschidere” a eșuat. Dar stenogramele negocierilor dintre trimisul lui Nixon, Henry Kissinger, și premierul chinez de la acea dată, Zhou Enlai, spun o altă poveste. Kissingerl nu a făcut nimic pentru a presa în favoarea cauzei libertății. Scopul lui, clar și simplu, era să izoleze Moscova.
Regimul chinez are ambiții mari. Vrea să împingă SUA afară din vestul Pacificului și să-și impună propria hegemonie în estul Asiei. Iar pe termen lung, este o evaluare rezonabilă să afirmi că urmărește să substituie SUA în calitate de cel mai puternic stat din lume. Dar, pentru a împrumuta din analiza lui Kennan cu privire la obiectivele sovietice, Beijingul nu urmărește să înfrângă capitalismul peste tot în lume.
Moscova propunea lumii un mod alternativ de orânduire a societății. Avea simpatizanți, aliați și agenți în cadrul unor partide deja consacrate de prin toată lumea. Era o competiție căreia nu-i putea supraviețui decât o singură tabără. Or, Beijingul gândește în termeni de „sfere de influență”. Xi nu anticipează ceea ce dl Pompeo numește „hegemonia globală a comunismului chinez”.
Nu vreau să neg evidenta ciocnire a ideologiilor. În această privință însă, strigătul lui Pompeo de ridicare la luptă pentru libertate nu prea e ajutat de frecventele aplauze publice ale lui Trump pentru niște regimuri autocrate dezagreabile, inclusiv pentru cel al lui Xi.
