Cele mai minate țări cer sancționarea agresorilor care răspândesc teroarea

„Am semnat Convenția de la Ottawa și am distrus peste trei milioane de mine antipersonal. Dar, în timp ce noi ne-am dezarmat, unele țări au ales calea opusă — au ignorat dreptul internațional, și-au extins armatele și au devenit agresori”, a declarat Yuri Hudimenko, inginer militar ucrainean și veteran. „Astăzi ne confruntăm cu un inamic care nu recunoaște tratate sau limite morale. Când națiunilor pașnice li se spune să nu folosească anumite arme, dar nu există niciun mecanism care să-i constrângă pe agresori, sistemul devine inegal — legi fără aplicare, justiție fără protecție.”

Anna Skorohod, deputat al Radei Supreme a Ucrainei, Boris Nemirovsky, jurnalist, Yuri Hudimenko, inginer militar și politician din Uсraina, Serghei Chilivnic, șeful Centrului de pregătire a specialiștilor EOD Moldova Foto: realitatea.md

Convenția de la Ottawa a fost cândva celebrată ca un moment de referință pe plan umanitar. Totuși, după cum au subliniat mai mulți vorbitori la Zagreb, principiile sale nu mai corespund realităților războiului modern. În 2025, șase țări — Polonia, Finlanda, Letonia, Lituania, Estonia și Ucraina — au anunțat sau au finalizat retragerea lor din Convenția, argumentând că un tratat conceput în anii ’90, plini de speranță, îi constrânge astăzi pe cei care se apără, fără a opri agresorii.

Rusia, China și Statele Unite nu s-au alăturat niciodată Convenției, lăsând semnatarii mai mici să suporte atât povara juridică, cât și cea financiară a conformării.

Ucraina: viața cu frica minelor

Potrivit lui Ruslan Misiunia, reprezentant al Centrului de Coordonare pentru Acțiuni împotriva Minelor din cadrul Administrației Militare Regionale Harkiv, aproape 40% din aceasta regiune este potențial minată. „De la începutul invaziei ruse, 426 de persoane au fost rănite și 99 au fost ucise. Părinții nu mai pot fi siguri că copilul lor e în siguranță jucându-se în curte. Trăim cu o frică permanentă”, a spus el.

Parlamentara ucraineană Anna Skorohod a explicat decizia Kievului de a părăsi tratatul: „Convenția nu face diferența între agresor și victimă. Rusia, care nu a semnat-o niciodată, continuă să mineze teritorii vaste din Ucraina — peste 20% la ora actuală — în timp ce Ucrainei i se cere să respecte restricții care îi slăbesc apărarea și, în plus, să plătească pentru deminare. Este o absurditate morală: Rusia creează problema, dar donatorii internaționali plătesc pentru a o rezolva.”

Croația: lecții din trecut

Țara gazdă a oferit atât un exemplu de succes pe termen lung, cât și un avertisment privind limitele cadrului existent.

Expertul în deminare Željko Romić și-a amintit că, în apogeul operațiunilor postbelice ale Croației, peste 40 de companii private și o întreprindere de stat erau implicate în curățarea minelor rămase din războaiele balcanice. „Am găsit chiar și mine active din Al Doilea Război Mondial. Fiecare dintre ele ne amintea că urmările războiului depășesc generațiile”, a remarcat el.

Croația se așteaptă să fie declarată oficial „eliberată de mine” în 2026, după aproape trei decenii de muncă. „Acum împărtășim experiența noastră cu Ucraina și alți parteneri. Este posibil să restabilești siguranța, dar sunt necesare decenii de coordonare, finanțare și disciplină”, a spus Romić.

Fostul ministru al apărării Luka Bebić a remarcat că „tratatul a fost conceput pentru o altă epocă” și este acum sub presiune, deoarece marile puteri precum China, Rusia, India și Statele Unite nu s-au alăturat, iar unele state europene își reexaminează calitatea de membru. „Cine plătește pentru curățarea teritoriilor minate de agresori? Cum îi tragem la răspundere pe cei care nu au semnat? Poate o interdicție totală să mai rezolve problemele conflictelor moderne?” a întrebat Bebic. Croația, a adăugat el, „este pregătită să ajute Ucraina cu instruire, tehnologie și lecțiile învățate. Noi am mers odată prin aceleași câmpuri minate, însă acum putem ajuta alții să le traverseze în siguranță.”

Moldova: Între solidaritate și riscuri de securitate

„Vedem cum minele moderne diferă de cele din anii ’90”, a povestit Sergey Chilivnik, șeful Centrului de Instruire pentru Eliminarea Munițiilor Neexplodate din Republica Moldova. „Nu mai sunt dispozitive mecanice simple — multe sunt activate de la distanță, camuflate ca obiecte obișnuite sau plasate în zone civile. Convenția nu mai reflectă realitatea tehnologică, ea reglementează armele trecutului.”

El a mai subliniat că tratatul impune obligații statelor membre, dar nu abordează comportamentul celor care nu s-au alăturat. „Este necesar să se creeze un grup de lucru internațional care să reevalueze eficiența Convenției, să examineze situația reală și să elaboreze propuneri concrete”, a concluzionat el, adăugând că Moldova este pregătită să sprijine Ucraina prin instruire și schimb de experiență.

Azerbaidjan: mine plantate pentru civili

Col. Mouhamedou Baham Mohamed Laghdaf, directorul Programului de Deminare Umanitară din Mauritania, Sadeeq Garba Shehu, reprezentant al Comitetului Național pentru Acțiune Umanitară împotriva Minelor din Nigeria, Hafiz Azimzade, reprezentant al Agenției Naționale pentru Deminare a Azerbaidjanului Foto: realitatea.md

Hafiz Azimzade, reprezentant al Agenției Naționale pentru Acțiuni împotriva Minelor din Azerbaidjan, a vorbit atât ca oficial, cât și ca supraviețuitor.

„În 2021, în timp ce inspectam un puț de apă în districtul Aghdam, am călcat pe o mină antipersonal și mi-am pierdut piciorul”, a povestit el. „Nu era o zonă de luptă, ci una civilă. Minele au fost plantate astfel încât civilii să moară.”

Aproape un milion de refugiați nu se pot întoarce încă în casele lor din Karabah, deoarece teritoriul rămâne dens minat de forțele armate armene și de separatiști înainte de încheierea conflictului.

Hărțile Armeniei acoperă doar o mică parte din cele 10.000 km² contaminați, iar pentru curățarea completă sunt estimate costuri de 25 de miliarde de dolari.

„Cei care le-au plantat nu poartă nicio responsabilitate”, a spus Azimzade. „Responsabilitatea trebuie să facă parte din orice reformă viitoare.”

Umbra lungă a Africii

Reprezentanții organizațiilor de deminare din Africa au reamintit perioada colonială, când multe țări de pe continent au fost intens minate. Franța a lăsat aproximativ 11 milioane de mine în Algeria, un milion în Tunisia și 300.000 în Mauritania.

Franța a ratificat Convenția de la Ottawa în 1998, însă tratatul nu prevede mecanisme specifice pentru abordarea problemelor post-coloniale, permițând Parisului să evite asumarea deplină a responsabilității. Ecourile războaielor coloniale continuă să facă victime civile în fostele colonii franceze, chiar dacă colonizarea s-a încheiat de mult.

Sadeeq Garba Shehu, șeful Comitetului Național Umanitar pentru Acțiuni împotriva Minelor din Nigeria, a descris cum rămășițele războiului din Biafra se combină cu noile dispozitive plantate de Boko Haram și ISIS–Africa de Vest. „În Nigeria, minele nu sunt cartografiate sau marcate. Sunt improvizate, imprevizibile și ucid mult timp după ce luptele s-au încheiat”, a spus el. „Copiii cred că au găsit o jucărie; femeile care caută lemne de foc calcă pe dispozitive ascunse. Misiunea noastră, ‘Redăm câmpurile minate agriculturii’, înseamnă să redăm viața pământului.”

Nigeria, care rămâne parte a Convenției, a distrus peste un milion de mine și păstrează doar stocuri minime pentru instruire. „Dar atâta timp cât actorii nestatali folosesc mine liber, conformarea de una singură nu poate aduce siguranță”, a avertizat Shehu.

Colonelul Mouhamedou Baham Mohamed Laghdaf din Mauritania a împărtășit același sentiment: „Fiecare mină înlăturată înseamnă o viață salvată, o frică risipită și o speranță renăscută.” Mauritania își propune să se elibereze complet de mine până în 2028–2029, deși minele APID-51, imposibil de detectat, provenite din conflicte mai vechi, rămân o provocare majoră.

Trezirea neliniștită a Europei

Retragerea a cinci membri ai UE și NATO a zguduit încrederea Europei în viziunea sa de „continent fără mine”. Oficialii baltici și nordici și-au justificat deciziile nu ca o respingere a idealurilor umanitare, ci ca un răspuns la agresiunea rusă. În cadrul Uniunii Europene, dezbaterea se mută în sfârșit de la idealism la pragmatism de securitate.

România rămâne un semnatar angajat, distrugându-și propriile mine antipersonal și sprijinind constant dezarmarea umanitară în cadrul NATO și al UE. Totuși, războiul din Ucraina și militarizarea crescândă a Rusiei fac ca Bucureștiul să devină tot mai conștient de îngrijorările vecinilor săi.

Germania propune redefinirea cadrului juridic

Jurnalistul germano-ucrainean Boris Nemirovsky a rezumat consensul tot mai clar conform căruia este nevoie de reformă, nu de abandon. „Convenția este o piatră de temelie umanitară, dar a fost scrisă pentru o lume fără drone sau mine auto-neutralizante”, a spus el. Germania a propus actualizarea definiției juridice a minelor antipersonal și crearea de mecanisme prin care statele agresoare să fie trase la răspundere financiară pentru deminare.

El a menționat că între 139.000 și 174.000 de kilometri pătrați din Ucraina — peste 22% din teritoriu — sunt contaminați. „Tratatul nu a prevăzut niciodată cine va plăti pentru curățarea terenurilor minate de un agresor”, a concluzionat Nemirovsky.

Câmpul minat moral

La închiderea conferinței de la Zagreb, toți participanții au părut să împărtășească aceeași idee: problema nu este idealul tratatului, ci stagnarea lui. În acest context, apelul conferinței nu este pentru abandonarea umanitarismului, ci pentru asigurarea mecanismelor ca tratatele îi protejează pe victime, nu le constrâng.

Dacă Convenția de la Ottawa va putea evolua pentru a răspunde acestei provocări rămâne incert. Dar din vocile auzite la Zagreb, un mesaj a fost de neconfundat: problema minelor nu mai ține de războaiele trecute — este despre viitorul justiției și al securității însăși.