VIDEO Ce înseamnă „gaslighting"? Când ne înșală memoria și când suntem manipulați

În viața de zi cu zi, rareori ne îndoim de propria memorie. Dacă ne amintim o conversație, un eveniment sau o promisiune, pornim de la ideea că așa s-au petrecut lucrurile.

Citește și: Când confundăm iubirea cu suferința. De ce alegem mereu același tip de partener?

Câtă încredere putem avea în propria memorie?

Până în ziua în care cineva ne privește în ochi și spune, cu aceeași convingere cu care noi susținem contrariul: Nu. Nu am spus niciodată asta.

Poate este partenerul. Poate un părinte, un coleg, un prieten sau chiar șeful. Îi spui că îți amintești foarte bine discuția. Știi unde erați, despre ce vorbeați și chiar ce s-a întâmplat după aceea. Celălalt rămâne însă la fel de convins: Este prima dată când vorbim despre asta.

De cele mai multe ori, episodul se încheie aici. Unul ridică din umeri și presupune că celălalt a uitat. Sau că el însuși și-a amintit greșit. Dar nu întotdeauna.

Uneori, astfel de conversații încep să se repete, din nou și din nou, fără să îți dai seama când s-a produs schimbarea. Începi să verifici. Recitești conversații vechi. Cauți e-mailuri. Încerci să îți amintești data exactă sau contextul în care a avut loc discuția. Uneori îi întrebi și pe alții: Tu îți mai amintești cum a fost atunci?

La început, cauți dovezi ca să îi arăți că ai dreptate. După un timp, le cauți pentru că ai început să nu mai ai încredere în propria memorie. Confuzia începe chiar aici.

VIDEO Ce înseamnă „gaslighting"? Când ne înșală memoria și când suntem manipulați

Termenul „gaslighting" a ajuns tot mai prezent în spațiul public - în articole, podcasturi, pe rețelele sociale. Cu cât se vorbește mai mult despre el, cu atât pare să se aplice mai larg, uneori dincolo de sensul lui real.

Faptul că doi oameni își amintesc diferit aceeași întâmplare nu înseamnă, automat, că unul dintre ei îl manipulează pe celălalt.
Înainte să vorbim despre manipulare, trebuie să pornim de la un fapt simplu: memoria nu funcționează ca o cameră video.

Timp de zeci de ani, psihologul Elizabeth Loftus a studiat felul în care funcționează memoria. Concluziile cercetărilor sale au schimbat radical modul în care psihologii și chiar instanțele de judecată privesc mărturiile oamenilor.

Spre deosebire de o cameră video, creierul nu înregistrează și nu redă fidel fiecare experiență pe care o trăim. De fiecare dată când ne amintim un eveniment, reconstruiește experiența folosind fragmente: ceea ce am văzut, ceea ce am simțit, ceea ce am înțeles atunci și chiar informațiile pe care le-am aflat ulterior.

De aceea, doi oameni pot avea amintiri diferite despre aceeași conversație fără ca vreunul dintre ei să mintă sau să încerce să îl inducă în eroare pe celălalt.
Asta ridică o întrebare esențială: Dacă memoria ne poate înșela atât de ușor, când vorbim cu adevărat despre manipulare?

Citește și: VIDEO Care e primul lucru pe care trebuie să-l faci după un divorț? Ce este doliul de despărțire?

De unde vine termenul „gaslighting"?

Răspunsul se ascunde într-o poveste veche de aproape un secol.

În 1938, dramaturgul britanic Patrick Hamilton publica piesa Gas Light, ecranizată în 1944, în filmul Gaslight, cu Ingrid Bergman în rolul principal. Un bărbat își manipulează soția pentru a o face să creadă că își pierde mințile.

Printre gesturile aparent banale pe care le face se numără și diminuarea intensității lămpilor cu gaz din casă. Soția observă că lumina pâlpâie și se estompează. Când îi spune soțului, acesta neagă cu o convingere absolută că s-ar fi schimbat ceva.

Nu este un episod izolat. Face același lucru din nou și din nou. Neagă conversații pe care le-au avut. Mută obiecte prin casă, apoi susține că ea le-a rătăcit. Îi spune că își imaginează lucruri care nu există. O face să creadă că reacțiile ei sunt exagerate și că memoria îi joacă feste.
Treptat, femeia începe să nu mai aibă încredere în ceea ce vede, în ceea ce își amintește și, în cele din urmă, nici în propria judecată.

De aici provine termenul gaslighting, folosit astăzi în psihologie pentru a descrie un tip de manipulare prin care o persoană încearcă, în mod repetat și deliberat, să submineze încrederea celuilalt în propria judecată.

În gaslighting nu contează o conversație. Contează tiparul.

Cum arată gaslighting-ul în viața de zi cu zi?

Rareori începe cu afirmații spectaculoase sau cu încercări evidente de manipulare. De cele mai multe ori, se strecoară în relație prin replici aparent banale, pe care aproape oricine le-ar putea auzi într-o conversație obișnuită. Diferența este că nu rămân episoade izolate, iar tocmai asta le face, la început, aproape imposibil de observat.

Îi spui partenerului că te-a deranjat un comentariu făcut în fața prietenilor. Îți răspunde că nu a spus niciodată acel lucru sau că ai înțeles greșit. Îi explici de ce te-a afectat, iar el schimbă subiectul: problema nu mai este ce a spus, ci faptul că tu exagerezi sau ești prea sensibil.

În familie, mecanismul poate arăta diferit. Un părinte își ironizează copilul ani la rând, iar când acesta îi spune, ajuns adult, cât de mult l-au rănit acele remarci, răspunsul vine aproape reflex: Nu s-a întâmplat așa. Sau: Glumeam. Ai fost tu mereu prea sensibil.

Citește și: VIDEO De ce nu mai avem umor și ne sare țandăra din orice? „Ce se întâmplă acum e o reglare de conturi”

La locul de muncă, șeful îți spune într-o discuție că vei primi un anumit proiect sau o anumită responsabilitate.

Câteva zile mai târziu, susține că nu a făcut niciodată o astfel de promisiune. Când încerci să reiei discuția, nu admite că ar putea să se înșele, ci mută problema asupra ta: Cred că nu ai înțeles bine ce am vrut să spun.

Exemplele sunt diferite. Mecanismul este același.

Realitatea pe care o trăiești începe să fie pusă constant sub semnul întrebării, iar explicația oferită este, aproape de fiecare dată, că problema se află la tine.

Ai înțeles greșit. Exagerezi.

Luată separat, fiecare replică poate părea lipsită de importanță. Repetată luni sau ani la rând, începe însă să producă un efect profund. În timp, ajungi să nu mai ai încredere în propria judecată.

Aici apare una dintre cele mai importante diferențe dintre o memorie imperfectă și gaslighting.

În cazul unei amintiri diferite, doi oameni încearcă să lămurească împreună ce s-a întâmplat. În gaslighting, unul dintre ei stabilește care este „adevărul”, iar celălalt ajunge să se îndoiască de propria percepție. Versiunea celui care manipulează devine singura versiune posibilă, iar orice dovadă care o contrazice este respinsă sau reinterpretată.

Tocmai de aceea, gaslighting-ul nu înseamnă că două persoane își amintesc diferit aceeași întâmplare. Înseamnă că una dintre ele încearcă în mod repetat să o facă pe cealaltă să se îndoiască de propria judecată.

Acesta este momentul în care discuția nu mai este despre memorie. Este despre control.

Acest tipar poate să apară și în relațiile cu persoane care prezintă trăsături narcisice pronunțate. Nevoia de a avea mereu dreptate, lipsa de empatie față de impactul emoțional asupra celuilalt și refuzul de a-și asuma vreo greșeală sunt caracteristici pe care psihologii le regăsesc adesea în astfel de situații. Asta nu înseamnă că orice persoană care face gaslighting are o tulburare de personalitate diagnosticată. Înseamnă însă că nu vorbim despre un comportament întâmplător, ci despre un tipar prin care persoana încearcă să controleze felul în care celălalt înțelege realitatea.

Ce lasă în urmă?

Expunerea prelungită la acest tipar lasă urme reale. Anxietatea, depresia, scăderea stimei de sine și dificultatea de a lua decizii simple sunt printre cele mai frecvente consecințe observate de specialiștii în sănătate mintală.

Multe persoane ajung să se îndoiască sistematic de propria judecată. În cazurile severe și prelungite, acest tip de abuz emoțional poate contribui la dezvoltarea simptomelor specifice tulburării de stres posttraumatic sau a altor forme de traumă psihologică. 

Partea cea mai îngrijorătoare este că, de cele mai multe ori, persoana afectată nu realizează ce i se întâmplă. Manipularea nu vine brusc și evident, ci gradual, aproape imperceptibil, motiv pentru care se instalează atât de ușor.

Persoanele care trec printr-o astfel de experiență ajung adesea să își ceară scuze aproape reflex, chiar și pentru lucruri mărunte. Au senzația că înnebunesc sau că nu se mai pot baza pe propria memorie. Își justifică, în fața altora, partenerul sau colegul. Nu mai știu cu adevărat cine sunt sau ce vor și evită să vorbească deschis, de teama unei reacții disproporționate.

Când începi să te îndoiești de tine

Psihanalista Robin Stern, autoarea care a popularizat termenul în psihologia contemporană, spune că unul dintre cele mai clare semne ale gaslighting-ului este întrebarea pe care persoana manipulată ajunge să și-o pună tot mai des: Oare eu sunt problema?

Ea descrie această dinamică drept un fel de dans în doi - unul dintre parteneri își asumă puterea de a defini realitatea, celălalt, treptat, i-o cedează. Nu pentru că e slab, ci pentru că fiecare pas, luat separat, pare rezonabil. Poate chiar exagerez. Poate îmi amintesc eu greșit. Poate eu sunt problema.

Așa arată unul dintre cele mai clare semne că te afli într-o dinamică de gaslighting: nu certurile în sine, ci frecvența cu care ajungi să te întrebi dacă tu ești problema.

Primul pas

Ieșirea dintr-o astfel de dinamică începe cu recunoașterea ei.

Terapeuții recomandă, înainte de orice, să păstrezi repere din afara relației: un prieten în care ai încredere, un jurnal în care notezi conversațiile importante cât mai aproape de momentul în care au avut loc sau sprijinul unui psiholog ori psihoterapeut. Nu pentru că nu te-ai putea baza pe tine, ci pentru că, atunci când cineva îți contestă sistematic percepția, ai nevoie de un punct fix undeva în afara acelei dinamici.

Mulți terapeuți descriu același moment în cabinet: ușurarea de a afla că experiența prin care trece persoana are un nume, urmată aproape imediat de o umbră de rușine: Cum de nu mi-am dat seama până acum?

Recunoașterea tiparului este, aproape întotdeauna, primul pas către schimbare. Pentru că un tipar pe care îl poți recunoaște este și un tipar pe care îl poți schimba.

Și dacă ai recunoscut ceva din propria ta viață în rândurile de mai sus, poate că e momentul să privești acea experiență cu mai multă atenție. E, foarte probabil, un semnal la care merită să te oprești.

Ioana Bădică este psiholog clinician și psihoterapeut integrativ. În articolele sale explică, într-un limbaj accesibil, concepte din psihologie.

Acest articol are scop informativ și nu înlocuiește o evaluare sau un tratament de specialitate. Persoanele care se confruntă cu abuz emoțional sunt încurajate să apeleze la un psiholog sau la servicii de sprijin specializate.