Tăgăduirea lui Cervantes este negarea programatică a unei tradiţii şi a literaturii înseşi: pentru barbarii erei digitale, ficţiunea, critica, arta au sens şi relevanţă doar în măsura în care ele servesc scopului de emancipare revoluţionar.
Există evoluţii instituţionale care definesc starea unei naţiuni şi starea unui stat, la fel de precis ca o fişă de analiză medicală: oglinda pe care ele o pun în faţa noastră este neiertătoare şi aspră, imposibil de evitat, imposibil de ignorat.
Demult, pe când România nu era decât Republica Socialistă România, iar din tablourile din fiecare clasă de şcoală se ivea zâmbetul părintesc al marelui nostru părinte, secretarul general al PCR, în faţa blocului meu se întindea un fragment din ceea ce fusese un întins de case.
La aproape treizeci de ani de la 1989, România este, încă, dependentă de tiparul constituţional pe care îl imaginează FSN şi îl amendează, peste un deceniu, PSD.