Ce-a urmat eşecului de proporţiile celui înregistrat la referendumul pentru familie nu e tocmai uluitor. După astfel de prăbuşiri grandioase urmează întotdeauna, în partidele şi taberele responsabile, nopţi ale cuţitelor lungi, precedate şi urmate de recriminări, de osândiri virulente precum şi de noi şi prolifice creaţii mitologice menite disculpării perdanţilor.
O apărătoare notorie a regimului Dragnea a încercat să minimalizeze triumful României moderne şi raţionale, prin boicotarea plebiscitului, articulând enormitatea potrivit căreia democraţia directă, exercitată prin referendum, ar fi "câh" şi, în fond, neeuropeană. A omis, desigur, să explice de ce, în acest caz, elveţienii fac uz intens şi sistematic de instrumentul referendumului.
Între promotorii fundamentalişti ai plebiscitului pentru familie s-au formulat, după jalnicul său naufragiu, alte enormităţi. De pildă pseudojustificări hilare ale eşecului propriu, de genul ”PSD n-a vrut să câştige” sau ”PSD n-a ieşit la vot”.
Aceste afirmaţii au un scop manipulativ clar. Ele continuă tentativa escamătorii maculantei asocieri cu Dragnea şi cu PSD a militanţilor pentru ipotetica familie ”tradiţională”. Care, de frica relativismului, a politicilor de gen şi a corectitudinii politice au consimţit să fraternizeze cu cleptocraţii postcomunişti, punând umărul, împreună cu duşmanul politic, la proiectul refeudalizării şi dezeuropenizării României.
Nu de puţine ori, asemenea absurdităţi se văd însoţite de acuze la adresa incompetenţei unor factori de răspundere din BOR şi din celelate partide politice româneşti, care, cu excepţia lăudabilă a USR, au susţinut in corpore, politic şi moral, demersul putinisto-PSDisto-dragniot.
Citește comentariul integral al lui Petre M. Iancu pe Deutsche Welle
