Lego și noul război psihologic: Cum redefinește Iranul câmpul de luptă din social media

Una dintre cele mai interesante și sofisticate manifestări ale acestui nou tip de confruntare este utilizarea de către actori ai social media iraniene în mod simbolic  a jocului LEGO ca instrument de război psihologic.

La 46 de zile de la declanșarea ostilităților dintre Statele Unite și Republica Islamică Iran, bilanțul convențional kinetic al confruntării rămâne incert. Bilanțul perceptual, în schimb, s-a închis deja. Iranul a câștigat războiul de imagine pe care Washingtonul părea să îl fi pierdut înainte de a-l începe.

Cifrele sunt în sine un verdict: peste 145 de milioane de vizualizări pentru conținutul pro-Iran produs sau coordonat prin misiunile diplomatice și prin rețeaua de creatori afiliați, 9,4 milioane de interacțiuni directe, 37.000 de piese de conținut identificate de platforma de monitorizare Cyabra, 40 de milioane de vizualizări cumulate pe Facebook și X, iar TikTok concentrează 72 la sută din expunerea globală la narațiunea iraniană. În paralel, Washingtonul a mobilizat o producție comunicațională construită pentru publicul intern, cu estetică de Call of Duty și Wii Sports, care nu a depășit granița dintre audiența proprie și cea globală.

Ceea ce a făcut posibilă această asimetrie nu este superioritatea tehnologică a Teheranului. Este o decizie doctrinară asumată public de Ayatollahul Khamenei încă din 2024, cu doi ani înainte de război, într-o intervenție în care declara că mijloacele media sunt mai eficiente decât rachetele, avioanele și dronele în a forța inamicul să se retragă și în a influența inimile și mințile, și că orice război este un război media.

Campania ambasadelor iraniene din Londra, Haga, Berlin, Moscova, Pretoria, Hyderabad, Dușanbe sau Kabul nu este deci o improvizație creativă, așa cum a părut în primele săptămâni ale conflictului. Este execuția unui plan strategic premeditat, cu infrastructură creativă pregătită anterior, cu rețele de distribuție setate dinainte și cu o generație de creatori formați explicit pentru acest tip de operațiune.

Alegerea de către experții social media iranieni a jocului LEGO( brand danez – ales oare întîmplător?) ca formă de expresie nu este întâmplătoare și nu poate fi redusă la simpla popularitate a acestuia. Pe de o parte, LEGO reprezintă un simbol al culturii occidentale, fiind asociat cu imaginația, creativitatea și inteligența, valori profund internalizate în spațiul euro-atlantic.

Pe de altă parte, însă, există o paralelă mult mai subtilă și profundă între structura jocului LEGO și tradiția artistică iraniană, în special arta mozaicului persan, vizibilă în orașe precum Isfahan. Atât LEGO, cât și mozaicul iranian presupun construcția unei forme complexe din fragmente mici, necesitând răbdare, viziune și precizie.

Astfel, LEGO devine un limbaj hibrid: simultan occidental și profund compatibil cu estetica iraniană. Această dualitate permite Iranului să opereze într-un spațiu cultural intermediar, să comunice eficient cu publicul occidental, fără a-și pierde identitatea proprie. Este, în esență, un instrument de traducere culturală și de penetrare simbolică.

Din perspectivă psihologică, utilizarea stilului LEGO produce un efect de infantilizare  a adversarului. Lideri politici și acțiuni militare sunt transformate în scenarii ludice, în jucării de plastic, reducând percepția de gravitate și autoritate. Conflictul este reinterpretat ca un joc, iar adversarul, în special figura lui Donald Trump,este transformat într-un personaj caricatural. Această strategie nu doar că diminuează simbolic puterea adversarului, dar generează și o accesibilitate emoțională crescută pentru publicul global.

Această dimensiune trebuie înțeleasă în cadrul unui model mai larg, pe care îl putem descrie metaforic drept un „joc de șah tridimensional”. Operațiunea LEGO nu este un fenomen izolat, ci un strat superior , un meta-layer/meta strat, care transcende nivelurile tradiționale ale conflictului: militar, diplomatic și ideologic. În același timp, mesajele sunt distribuite pe orizontală, adaptate cultural și replicate global, ceea ce transformă întreaga lume într-un câmp de luptă psihologic.

Prin această strategie, Iranul transmite simultan mai multe identități: o identitate religioasă, o identitate culturală milenară și o capacitate sofisticată de înțelegere a Occidentului. Rezultatul este o repoziționare narativă semnificativă: Iranul nu mai apare ca un actor izolat, ci ca un jucător complex, adaptat și creativ.

În final, ceea ce devine evident este că acest tip de strategie nu urmărește victoria militară imediată, ci modelarea percepțiilor globale. Iar din această perspectivă, se poate susține că Iranul reușește să câștige nu doar un avantaj important în războiul narativ, ci chiar întreg războiul. Nu LEGO în sine este relevant, ci capacitatea de a transforma un simbol cultural într-o armă psihologică. Războiul modern, în această logică, nu se mai câștigă pe câmpul de luptă, ci în mintea publicului.

Impactul acestor materiale este remarcabil prin caracterul său transversal și rapid. Conform analizelor privind războiul informațional digital, conținutul vizual simplificat, cu valențe ludice,  generează un nivel de engagement semnificativ mai ridicat decât mesajele politice tradiționale, tocmai datorită accesibilității sale (The Guardian, 2026). În cazul producțiilor analizate, distribuirea pe platforme precum X, Instagram sau TikTok a condus la acumularea unor audiențe de ordinul milioanelor de vizualizări, însoțite de un volum ridicat de interacțiuni,  like-uri, share-uri și comentarii,  care indică nu doar consum pasiv, ci participare activă la circulația mesajului.

Această viralitate nu este întâmplătoare. Formatul LEGO este intrinsec viral, funcționând  ca un cod cultural global, recognoscibil instantaneu și perceput ca benign. Tocmai această aparență inocentă permite introducerea unor mesaje politice complexe într-un ambalaj care nu declanșează mecanismele obișnuite de respingere, fiind ușor de distribuit și aparent inofensiv. Tocmai această aparență benignă îi permite să transporte mesaje politice complexe fără a întâmpina rezistență. Este o formă de propagandă „soft”, care evită mecanismele clasice de respingere.

Așa cum arată literatura de specialitate în domeniul comunicării strategice, conținutul care combină divertismentul cu mesajul politic („political entertainment”) are o capacitate superioară de penetrare în rândul publicului larg.

Cine sunt jucătorii din acest război psihologic: grupul de social media ”Explosive Media”

După faza de difuzare și impact, intervine un element esențial: asumarea publică a conținutului de către autori. Declarațiile reprezentanților Explosive Media, autorii acestor serii de animații LEGO,  subliniază expertiza în domenii precum media, politică și psihologie, indică o construcție deliberată a unei identități autonome. Ei nu se prezintă ca reprezentanți ai statului, ci ca o echipă independentă, autosuficientă, ceea ce consolidează percepția de autenticitate și reduce suspiciunea de propagandă instituțională

Totodată, aceștia afirmă explicit existența unei „alte forme de putere”, o putere mediatică distinctă de cea militară. Această afirmație confirmă faptul că produsele lor nu sunt simple exerciții creative, ci componente ale unei strategii conștiente de influențare a percepțiilor. Refuzul rușinii de a apăra regimul propriei țări, exprimat prin ideea că apărarea țării este „onorabilă” ,  indică o inversare deliberată a cadrului moral, prin care critica externă este transformată în sursă de legitimitate internă.

Declarațiile autorilor acestor producții confirmă fără echivoc caracterul deliberat și strategic al acestei forme de expresie. Creatorii acestor episoade virale de LEGO se definesc într-un interviu postat pe propriul canal de facebook  ca „a bunch of crazy young people”, o formulare care nu exprimă haos, ci revendică o libertate creativă neconvențională, legitimând astfel utilizarea unor instrumente atipice precum animațiile LEGO. Mai mult, descrierea de exemplu a transformării simbolice a avioanelor inamice  în cai iar a rachetelor iraniene într-un format prietenos  în cadrul animației relevă o inversare profundă de paradigmă: tehnologia militară occidentală și cea națională sunt  reinterpretae prin simboluri tradiționale, fiind astfel domesticite sau  reintegrate într-un imaginar cultural propriu.

Afirmația explicită conform căreia „Iran has another kind of power… a different media phase”   ( Iran are un alt tip de putere … o fază diferită de propagandă media) indică o conștientizare clară a naturii acestui conflict ca fiind unul narativ și psihologic. În același timp, refuzul de a-și expune identitatea, justificat nu prin rațiuni de securitate, ci ca „matter of belief”, precum și referința la Morteza Avini, conturează o etică mediatică distinctă, în care autorul se retrage în favoarea mesajului. Această abordare contrastează puternic cu modelul occidental centrat pe vizibilitate și personalizare, sugerând existența unei paradigme alternative de comunicare strategică.

Din perspectiva replicabilității, acest model de război social media  prezintă caracteristici care îl fac extrem de eficient și dificil de contracarat. Costurile de producție sunt relativ reduse, iar infrastructura necesară este minimă în comparație cu alte forme de influență strategică. În același timp, caracterul aparent non-oficial și ludic al conținutului îl face greu de încadrat și, implicit, dificil de sancționat sau cenzurat. Aceste forme hibride de comunicare, situate între divertisment și propagandă, sunt printre cele mai eficiente în modelarea percepțiilor.

În plan global, efectul cumulativ al acestor strategii iraniene de comunicare este o reconfigurare graduală a imaginii Iranului. Dincolo de reprezentările tradiționale, asociate conflictului și izolării, apare o imagine alternativă: aceea a unui actor creativ, sofisticat și capabil să opereze în registre culturale multiple. Această schimbare de percepție nu este totală și nici uniformă, dar indică o tendință semnificativă în modul în care publicul global receptează conflictul.

„Revayat-e Fath” („Narațiunea Victoriei”) și martirul Morteza Avini

Mențiunea martirului Morteza Avini a fost  trecut cu vederea în interpretările occidentale. Invocarea sa nu este un simplu gest cultural sau o trimitere simbolică marginală, ci reprezintă fundamentul ideologic al modului în care este concepută și practicată comunicarea strategică în acest context.

Avini, cunoscut în Iran drept „martirul artei revoluționare”, a fost un documentarist și teoretician al media care a redefinit profund rolul imaginii și al narativului în timpul și după războiul Iran–Irak. . Prin seria sa de documentare, în special „Revayat-e Fath” („Narațiunea Victoriei”), el a creat nu doar un stil cinematografic, ci o adevărată doctrină media, în care imaginea nu mai este un simplu instrument de reprezentare, ci devine un act de credință.

Principiul central al lui Avini, reluat explicit în declarația analizată ,  „don’t indulge in self-centered media”   adică ”NU TE COMPLACE  într-o media centrată pe propria persoană”,  marchează o ruptură radicală față de paradigma occidentală a comunicării. În modelul dominant din spațiul occidental, media este profund personalizată: autorul, jurnalistul sau creatorul devine parte integrantă a mesajului, uneori chiar centrul acestuia. În contrast, Avini propune o etică a retragerii autorului, în care subiectul nu este cel care produce mesajul, ci realitatea transmisă și impactul acesteia asupra comunității.

Această concepție explică direct alegerea echipei media de a rămâne anonimă. Refuzul de a-și arăta fețele nu este motivat de considerente de securitate, ci este, așa cum declară explicit, o chestiune de credință .

Avini introduce, astfel, o paralelă profundă între media și martiriu. În tradiția iraniană, marcată de memoria evenimentelor de la Battle of Karbala și de figura lui Imam Husayn, martiriul nu este doar un act de sacrificiu fizic, ci o formă supremă de adevăr și autenticitate. Prin extensie, în viziunea lui Avini, actul de a documenta, de a transmite realitatea și de a construi narațiuni devine el însuși o formă de participare la acest ethos.

Această dimensiune este vizibilă în discursul echipei analizate, respectiv a echipei Explosive Media, care insistă asupra sacrificiului personal: lipsa câștigului financiar, datoriile acumulate, dificultățile întâmpinate. Aceste elemente nu sunt prezentate ca obstacole, ci ca dovezi ale autenticității și ale angajamentului. În acest sens, producția media nu este percepută ca o industrie, ci ca o formă de luptă, dar o luptă care nu se măsoară în profit, ci în impact moral și simbolic.

Privind în acest fel  afirmația „simțim că luptăm cu adevărat” pe care o afirmă în cadrul interviului capătă o semnificație mult mai profundă. Nu este vorba despre o metaforă, ci despre o echivalare reală între câmpul de luptă militar și câmpul de luptă mediatic. Creatorul de conținut devine un actor într-un război al percepțiilor, iar produsul media devine o armă.

Mai mult, Avini a contribuit la dezvoltarea unei estetici specifice, în care autenticitatea primează asupra perfecțiunii tehnice, iar emoția și adevărul trăit sunt mai importante decât construcția formală. Această estetică se regăsește, paradoxal, chiar și în utilizarea unor instrumente moderne precum animațiile de tip LEGO. Deși aparent ludice și simplificate, acestea sunt integrate într-un discurs coerent, încărcat de semnificații simbolice și ideologice.

Astfel, referința la Avini explică de ce această strategie media nu poate fi redusă la trolling sau la propagandă superficială. Ea este ancorată într-o tradiție intelectuală și spirituală profundă, care redefinește rolul comunicării în contextul conflictului. Media nu mai este doar un instrument de informare sau de influență, ci devine un spațiu de manifestare a credinței, a identității și a rezilienței colective.

În concluzie, contribuția lui Morteza Avini la această paradigmă este fundamentală. El oferă cadrul conceptual care permite transformarea comunicării într-un act de angajament total, în care autorul dispare, mesajul devine central, iar adevărul este transmis nu ca informație, ci ca experiență. În acest sens, noul război psihologic purtat în social media nu poate fi înțeles în absența acestei moșteniri intelectuale, care conferă coerență și profunzime unei strategii aparent neconvenționale.

Iran câștigă războiul în social media

În concluzie, analiza impactului, a conținutului și a asumării acestor producții arată că ne aflăm în fața unei forme avansate de război psihologic, în care instrumentele nu mai sunt exclusiv militare sau diplomatice, ci narative și simbolice. Referința la Avini oferă cheia de înțelegere a acestei paradigme, explicând de ce acest tip de comunicare funcționează diferit față de modelele occidentale. În acest nou tip de conflict, victoria nu se măsoară doar în controlul teritoriului, ci în capacitatea de a modela percepțiile, iar în acest domeniu, astfel de strategii demonstrează o eficiență remarcabilă.

În concluzie, ceea ce rezultă din analiza acestor producții nu este doar existența unei forme inovatoare de comunicare, ci conturarea unui impact deja vizibil și cuantificabil în spațiul digital global. Distribuirea masivă a acestor materiale, acumularea rapidă de vizualizări și nivelul ridicat de engagement confirmă faptul că ele reușesc să depășească barierele tradiționale ale propagandei, fiind percepute nu ca mesaje instituționale, ci ca forme de expresie culturală și creativă.

Această percepție facilitează internalizarea mesajului și amplifică circulația acestuia în rețelele occidentale, unde conținutul este preluat, reinterpretat și redistribuit în mod organic.

Reflexiile în media occidentală, de la articole analitice la reacții în social media , indică o combinație de surpriză, interes și, uneori, îngrijorare față de eficiența acestui tip de comunicare. Se observă o recunoaștere implicită a faptului că ne aflăm în fața unui model care nu mai poate fi tratat ca marginal sau anecdotic, ci ca o componentă reală a competiției geopolitice contemporane. În același timp, reacțiile publicului occidental relevă o receptivitate crescută față de acest tip de conținut, tocmai datorită capacității sale de a utiliza coduri culturale familiare și de a aborda teme sensibile, de la anti-imperialism și suveranitate, până la critica elitelor politice și solidaritatea în context de conflict.

Din perspectivă digitală, eficiența acestui model rezidă în combinarea unui limbaj vizual universal cu o arhitectură narativă stratificată, care permite adresarea simultană a unor audiențe diferite. Conținutul reușește să atingă, în mod transversal, multiple „layer-uri” ale societăților occidentale: publicul tânăr, sensibil la formate vizuale și umor, segmentele politizate, receptive la discursuri anti-sistem, precum și comunități mai largi, atrase de dimensiunea culturală și simbolică a mesajului. Această capacitate de a opera simultan pe mai multe niveluri explică nu doar viralitatea, ci și persistența impactului.

În același timp, replicabilitatea acestui model ridică întrebări semnificative pentru viitorul războiului informațional. Costurile reduse, flexibilitatea formatului și dificultatea de a delimita clar între divertisment și propagandă îl transformă într-un instrument ușor de adoptat și dificil de contracarat. Mai mult, tocmai caracterul său aparent apolitic și descentralizat îi conferă o reziliență sporită în fața tentativelor de reglementare sau cenzură.

Prin urmare, dincolo de dimensiunea sa creativă, acest tip de comunicare trebuie înțeles ca o formă matură și eficientă de intervenție în spațiul percepției globale. Nu doar că generează vizibilitate, ci reușește să influențeze modul în care sunt interpretate realitățile geopolitice, atingând puncte sensibile ale discursului occidental și inserându-se cu succes în dinamica internă a acestuia. În acest sens, impactul său nu este unul conjunctural, ci indică o direcție de evoluție a războiului contemporan, în care controlul narațiunii devine la fel de important ca orice altă formă de putere

Pierderea de către SUA a controlului narativ și erodarea autorității simbolice

Nu asistăm doar la un fenomen de viralitate în social media a creațiilor social media  iraniene, ci la o schimbare de paradigmă în arhitectura puterii globale. În acest nou tip de conflict, controlul percepției devine o resursă strategică de prim rang, iar cine domină narațiunea domină, în mod indirect, și rezultatul conflictului.

În acest context, SUA nu doar că pierde inițiativa, ci este, în mod vizibil, depășită pe un teren pe care l-a dominat decenii la rând. Monopolul asupra cadrului narativ global, asupra legitimității simbolice și asupra definirii „adevărului” în spațiul public internațional începe să se erodeze accelerat.

Problema nu este doar apariția unor actori noi, ci incapacitatea modelului occidental de a se adapta. Discursul instituțional american, rigid, previzibil și excesiv formalizat, nu mai reușește să concureze cu formele fluide, creative și profund adaptate mediului digital. În timp  Iranul  operează simultan pe multiple niveluri, emoțional, cultural și simbolic, răspunsul clasic rămâne ancorat într-o logică liniară, care nu mai corespunde realității.

Mai mult, ceea ce se pierde de către SUA  nu este doar controlul mesajului, ci autoritatea de a defini direcția: SUA nu mai are în percepția publică autoritatea de a defini ce este ”bun” sau ”rău”. Într-un spațiu informațional fragmentat și descentralizat, legitimitatea nu mai poate fi impusă prin instituții sau prin tradiție, ci trebuie câștigată în timp real, prin relevanță și rezonanță culturală.

Astfel, ceea ce pare la prima vedere venind dinspre Iran  un set de animații sau conținut viral este, în realitate, un simptom al unei pierderi structurale: pierderea capacității Statelor Unite de a impune o versiune dominantă a realității. În această nouă configurație, SUA nu mai este arbitru, ci devine unul dintre jucători, obligat să reacționeze într-un joc ale cărui reguli nu le mai controlează.

Câștiguri nete confirmate. Narațiunea victoriei este instalată și funcționează

Cel mai important câștig iranian nu este militar, ci cognitiv. Ambele părți au declarat victorie după armistițiul din 8 aprilie. Dar numai Iran a reușit să impună narațiunea sa la nivel global: „TACO : Trump Always Chickens Out”, „Trump Surrendered”, „Bow down to the Iranian civilization” au circulat pe toate continentele. SUA nu a produs un echivalent credibil și viral al acestei narațiuni pentru publicurile internaționale. Când ambele părți declară victorie și una singură are infrastructura de viralizare globală, aceea este cea care câștigă războiul de percepție.

Izolarea diplomatică a SUA a crescut

Contrar obiectivului american declarat, războiul a produs o creștere a dezaprobării SUA în Europa (Franța: +11 pp în trei săptămâni), retragerea ambasadorului spaniol din Israel, distanțarea publică a unor naționaliști europeni față de Trump și poziționarea Pakistanului și Chinei ca mediatori legitimi. Această dinamică nu poate fi atribuită exclusiv campaniei digitale iraniene, dar campania a contribuit decisiv la articularea și accelerarea ei.

Costul economic al războiului devine problemă internă americană

69% din americani sunt îngrijorați de prețul benzinei (Pew); 54% raportează impact financiar personal negativ (Ipsos). Campania iraniană de amplificare a consecințelor economice (postările despre Hormuz, kebabul din avioane americane, mesaje de tipul „clean the mess”) a reușit să lege în percepția publică globală prețul energiei de deciziile americane, nu de acțiunile iraniene. Aceasta este o inversare de” framing” cu efecte politice interne reale în SUA, afectând aprobarea deciziilor lui  Trump în domeniul economiei naționale (38%, cel mai scăzut nivel al său, Quinnipiac).

Legitimitatea internațională a regimului iranian a supraviețuit

Obiectivul american declarat includea „regime change”. La 46 de zile de la începerea războiului, regimul iranian funcționează, a negociat condițiile armistițiului din poziție de forță relativă (și-a impus propriul cadru de 10 puncte, nu propunerea americană) și a reușit să se prezinte global drept victimă a agresiunii, nu drept agresorul. Campania digitală a contribuit decisiv la această repoziționare internațională.

Concluzii. Schimbarea percepției asupra Iranului

În același timp, dincolo de dimensiunea strict cantitativă a viralizării, impactul acestor producții trebuie evaluat și din perspectiva modificării percepției globale asupra Iranului. Unul dintre cele mai relevante efecte este creșterea semnificativă a ceea ce, în termeni de comunicare strategică, poate fi definit drept likeability ,  respectiv gradul de atractivitate, empatie și deschidere pe care publicul îl manifestă față de un actor statal.

Prin aceste materiale, Iranul este prezentat într-o lumină diferită față de reprezentările dominante din media occidentală din ultimele decenii. În locul unei imagini predominant asociate cu conflictul și izolarea, apare un Iran creativ, inteligent și capabil să opereze cu instrumente culturale sofisticate. Publicul global este expus, poate pentru prima dată într-un mod accesibil și viral, la indicii privind un nivel ridicat de educație și alfabetizare, la existența unor comunități academice solide și la o cultură media articulată, capabilă să integreze referințe multiple și să construiască narațiuni coerente.

Această schimbare nu este rezultatul unui discurs declarativ, ci al unei experiențe indirecte: utilizatorii nu „află” despre Iran, ci interacționează cu produse culturale generate de acesta. Tocmai această formă de expunere nefiltrată contribuie la ieșirea Iranului din zona de penumbră în care a fost plasat frecvent în reprezentările mediatice occidentale. În locul unei imagini simplificate, apare o percepție mai nuanțată, în care dimensiunea culturală și intelectuală devine vizibilă.

Mai mult, aceste producții funcționează ca un vector de redescoperire a culturii iraniene. Fără a recurge la forme tradiționale de promovare culturală, ele reușesc să sugereze existența unei tradiții artistice și simbolice bogate, integrată într-un limbaj contemporan. Această combinație între modern și tradițional contribuie la consolidarea unei imagini de continuitate culturală și sofisticare, care contrastează cu stereotipurile anterioare.

Prin urmare, impactul acestor strategii nu se limitează la vizibilitate sau engagement, ci se extinde la nivelul percepției profunde. Ele nu doar circulă în spațiul digital, ci reconfigurează modul în care Iranul este înțeles și evaluat la nivel global, generând o creștere a receptivității și a interesului față de acest actor. În acest sens, succesul lor nu constă doar în numărul de vizualizări, ci în capacitatea de a produce o mutație subtilă, dar semnificativă, în imaginarul colectiv occidental.

Iar poate cel mai relevant aspect este acesta: nu asistăm doar la o competiție între state, ci la o competiție între modele de gândire strategică. În timp ce unii încă joacă șah pe o tablă bidimensională, alții au mutat deja jocul într-un spațiu tridimensional, unde avantajul nu mai aparține celui mai puternic, ci celui mai adaptabil.