Economia Germaniei duduie. La şomaj, Republica Federală stă mai bine decât oricând. Berlinul e la ani lumină de inept condusul Bucureşti, care tocmai e pe cale să se desprindă ireversibil de valorile europene, în timp ce se pregăteşte să aducă un ultim mare deserviciu Uniunii Europene, trecând cu analfabeta Dăncilă, marioneta infractorului lider al ţării, Dragnea, la butoanele comunităţii.
Şi totuşi, e futil pe moment ca românii să-şi aştepte salvarea din Germania. Sau din vest. America, al cărei preşedinte s-a impus deocamdată, cu politica sa dură, în G20 şi în conflictul comercial cu China comunistă, continuă să fie în clinci cu mulţi. Cu ea însăşi, înainte de orice. Dar şi cu UE, pe care o faultează prin industria germană de automobile, cu stânga vest-europeană, cu terorismul islamist, precum şi cu tiraniile răsăritene, grupate în tabăra ruso-turco-iraniană.
Italia e, economic, pe dric. Iar Marea Britanie se zbate să facă faţă pedepsei vest-europene. Corecţia aplicată englezilor s-a vândut sub eticheta de „acord pentru Brexit”, când, în realitate s-a vădit un „diktat" franco-german menit să împiedice separarea Regatului Unit de Comunitate, umilind Londra, astfel încât să nu-i mai dea nimănui prin cap să vrea să părăsească UE.
Dar, ca un făcut, departe de a profita, Franţa lui Macron a ajuns prada unei revoluţii. Iscată de cezarismul şi inepţia unui lider francez, care şi-a îngemănat timidele reforme cu explozia cheltuielii publice pe inutile proiecte de prestigiu, care l-a silit pe Macron să sporească până la insuportabil poverile fiscale, această revoluţie ameninţă să pună pe butuci motorul franco-german al Europei.
Iluzionându-se că-şi poate compensa impopularitatea fără precedent, ca preşedinte, cu periodice accese de antiamericanism, intens gustate de medii putinofile, comuniste, naziste şi islamiste Macron n-a arendat de unul singur superbia, lipsa apetenţei pentru dialog cu opoziţia şi incomprehensiunea adevăratelor probleme ale Europei.
La fel de alăturea cu drumul e parte din elita politică a principalei aliate a Franţei. În rândul ei, Angela Merkel continuă să fie aplaudată la scenă deschisă, de parcă n-ar fi comis niciun fel de erori cruciale acasă şi în lume. Ba i se pregăteşte chiar perpetuarea la timonă prin alegerea în fruntea CDU a copiei ei politice, Annegret Kramp-Karrenbauer (AKK, cum i se mai spune), despre care prestigiosul săptămânal Der Spiegel afirma recent, pe drept, că e „femeia trecutului".
Aceeaşi publicaţie scotea în evidenţă în ce anume ar fi constat „moştenirea lui Merkel”, pe care AKK tocmai se pregăteşte s-o preia. În politic, destabilizanta dispariţie a partidului social-democrat german (SPD) ca mare partid popular, precum şi în ascensiunea, ca principală formaţiune a opoziţei, a Alternativei pentru Germania (AfD), o grupare frizând extrema dreaptă.
Or, Der Spiegel se arată excesiv de clement. Moştenirea cancelarei e, în fapt, net mai toxică decât o prezintă îngăduitoarea revista germană. În fond, Merkel a sugrumat în propriul ei partid orice dezbatere democratică privind deciziile pe care le-a luat şefa CDU în ultimele două decenii.
Amuţirea criticilor interni a mers mână în mână cu o politică favorizând, tactic, abandonul rapid şi radical al principiilor morale, creştine, ale CDU, în speţă al valorilor naţional-conservatoare, precum şi cu decizii care au sfârşit prin a schimba, treptat, faţa Germaniei, a Europei şi a vestului.
În siajul lor, cancelara şi-a consolidat puterea internă şi influenţa internaţională până când a părut să fie cum, în răspăr cu democraţia, s-a considerat şi s-a dat ea însăşi, ca fiind „lipsită de alternativă”. Dacă n-ar fi sărit calul în 2015, crezând că, în ciuda revoluţiei islamiste şi a războiului antiterorist, îşi poate permite lejer menţinerea deschisă a graniţelor în faţa unui influx necontrolat al imigraţiei musulmane, care a suprasolicitat şi panicat bună parte din Europa, nu i s-ar fi plătit sec.
Reacţiile ar mai fi întârziat, cacialmaua ar fi continuat, iar Merkel ar mai fi rămas poate, mult timp, un lider lipsit, aparent, de alternative. „Unicul lider al democraţiilor liberale”, aşa cum, după alegerea lui Trump, a calificat-o Obama, tovarăşul de partid al candidatei înfrânte la prezidenţiale, Clinton.
Or, Merkel n-a condus Europa doar în epoca în care Comunitatea i-a pierdut pe britanici. Ea s-a situat şi la rădăcina eşecurilor teritoriale şi a dezastrelor militare ale Ucrainei, de vreme ce, împreună cu Obama, a blocat accesul salvator al Kievului în NATO, în 2008, pliindu-se împăciuitorist dorinţelor lui Vladimir Putin. Pe care, dezavuându-l indirect pe preşedintele american, l-a flatat în mod penibil şi la G-20, în Argentina. Căci a luat cu Putin micul dejun, un tete-a-tete pe care Trump, pe bună dreptate, i l-a refuzat omologului său rus în urma pirateriei capturării de nave ucrainene de către forţele Moscovei, în Marea de Azov, cea anexată, mai nou, de Kremlin.
Tot Merkel le-a refuzat ucrainenilor, precum şi aliaţilor polonezi şi estoni ai Germaniei cererea de înăsprire a sancţiunilor impuse Rusiei, a cărei politică belicoasă şi expansionistă a încurajat-o şi prin refuzul de a renunţa la controversatul proiect energetic, Nordstream 2.
Nepăsarea ei monumentală faţă de doleanţele aliaţilor externi nu e egalată decât de indiferenţa cancelarei faţă de interesele partenerilor ei interni. După repetate ”victorii a la Pirus”, care au înjumătăţit practic voturile CDU, cancelara a aruncat, formal, prosopul ca şefă a Uniunii.
Acum însă, dă semne că vrea să continue să conducă şi Germania şi partidul, prin interpuşi. În speţă prin copia ei politică. Or, dacă în CDU se va impune vineri ”Merkel doi”, cum i s-a spus lui Kramp-Karrenbauer, schimbarea imperativ reclamată, de ani buni, de electorat, va întârzia.
În consecinţă, degringolada CDU şi a Germaniei se vor prelungi, amplificând notabil extremismul şi clivajul transatlantic şi european, spre necazul şi dezavantajul tuturor apărătorilor democraţiei.
