„Ticălosul de serviciu” din filmele românești, așa cum a fost percepeut, s-a considerat mereu un om liber „ca pasărea cerului”. Ar fi împlinit 90 de ani chiar pe 1 ianuarie. A scăpat cu viață din bombardamentele din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, apoi și-a găsit vocația în actorie.
Recunoașteți personajul? „Ticălosul de serviciu” din filmele românești: „Am fost mereu un om liber”
Este greu de imaginat pe altcineva decât Gheorghe Dinică rostind faimoasa replică din „Columna”, unde a jucat rolul trădătorului Bastus: „În nemernicia mea, ca un câine turbat, am mușcat mâna care m-a crescut și care m-a hrănit!”.
Sau ce alt actor putea rosti mai bine decât el: „Nu trage, dom' Semaca, sunt eu, Lascărică! Dom' Semaca, vă rog să credeți că nu v-am trădat! Am fost adus aici cu forța!”, în „Cu mâinile curate”?
Ori deja legendara replică din „Filantropica”: „Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primește pomană!”.
Citește și: 14 ani fără Gheorghe Dinică, „băiatul rău” din filme. A fost poștaș și a iubit prima oară la 60 ani
Marele Gheorghe Dinică a jucat în peste 70 de filme, în special în rolurile unor personaje negative, motiv pentru care Horațiu Mălăele l-a supranumit „cel mai mare „rău” al cinematografiei românești”.
Alții l-au „alintat” cu sintagma „ticălosul de serviciu din filmele românești”.
Cumva, l-am putea considera, nu doar prin aerul dur al multor personaje pe care le-a întruchipat, dar și prin măiestria artistică cu care le-a dat viață că a fost un fel de Robert de Niro al nostru.
S-a născut la 1 ianuarie 1934 în București. De fapt, a venit pe lume în ziua de Crăciun, 25 decembrie, a anului 1933, dar a fost declarat în prima zi a lui 34, așa că aceea i-a rămas ziua de naștere.
A copilărit în plin război, fiind un fiu al cartierului Giulești, și tot atunci a descoperit cinematografia. În bombaradamenul aviației americane din 4 aprilie 1944 a fost la un pas de moarte, o bombă distrugând casa părintească. Bafta lui a fost că era ascuns în pivniță, dar, chiar și-așa, suflul expoziei l-a aruncat afară.
„Da, m-am născut într-o iarnă, în Giuleşti. Un cartier de periferie, cu o viaţă ca atare. Nu aveam costumaţie contra frigului. Purtam pantofi cu talpa de lemn.
Am fost un copil liber, năzdrăvan, curios, crescut pe stradă şi, de prieteni, mai degrabă decât de familie. Ce imagini din copilărie îmi revin în minte? Imaginea bombardamentului din 4 aprilie.
Războiul n-am să-l uit niciodată. Am scăpat printr-o minune. Bomba a căzut peste casă şi eu eram în pivniţă; m-a scos afară suflul.
În lumea debusolată de după război, în viaţa mea nedirijată de cineva, cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat a fost faptul că am descoperit cinematograful”, spunea Dinică, într-un interviu.
Citește și: Dinică ar fi avut 89 ani. Băiat de cartier, respins la „teatru”. Își întâlnește iubirea la 60 de ani
În rolul lui Lăscărică, din filmul „Cu mâinile curate” - Foto: Facebook/Studiourile Buftea
Crescând singur, nu terminase şcoala, că a trebuit să-şi ia o slujbă, ca să aibă din ce trăi. Se angajează ca lucrător la poştă. Difuza presa.
Prin 1954, juca și ca artist amator la Casa de Cultură a Sindicatelor, unde Nic Moldovan, asistentul lui Şahighian, înfiinţase o trupă de teatru.
Alături de Ştefan Radof fusese distribuit în spectacolul cu piesa “Jocul de-a vacanţa” de M. Sebastian. “Mă simţeam aşa de bine pe scenă, ca şi cum eram acolo dintotdeauna. Nici eu nu ştiam exact de ce.”
A dat admitere de trei ori la Teatru, dar n-a povestit vreodată prin interviuri c-ar fi fost marcat că n-a intrat din prima. La clasă i-a avut profesori pe Dina Cocea şi pe asistentul Ion Cojar.
Prin cele 70 de roluri din filme și zecile de personaje întruchipate pe scerna teatrului, a devenit un „monstru sacru”, așa cum obișnuim să spunem.
A trăit liber, boem, cu filmări între două șprițuri la „Șarpele Roșu”, unde cânta cot la cot cu Nelu Ploieșteanu. Dar pe platoul de filmare se schimba brusc, devenind un profesionist ce îi băga în sperieți mai ales pe actorii tineri.
„Când intra pe platourile de filmare, toţi actorii rămâneau încremeniţi: actorii tineri, figuraţia, echipa tehnică, toţi devin inhibaţi de prezenţa lui Dinică. Impunea prin prezenţă fără să facă nimic, unde apărea vibra aerul în jur. ”, declara regizorul Andrei Blaier într-un interviu, după ce l-a distribuit în filmul “Dulcea saună a morţii”.
S-a căsătorit abia la 60 de ani cu Gabriela Georgeta, alături de care „lupul neîmbânzit” de până atunci a găsit și tihna unei înțelegeri și liniști „în doi”.
Citește și: VREMEA Record istoric pentru Revelion. Ce temperatură va fi înregistrată la trecerea dintre ani
În „pielea” trădătorului Bastus, în producția „Columna” - Foto: Arhiva
Dar a rămas un om liber ca pasărea cerului, așa cum îi plăcea să spună.
„Am fost, întotdeauna, un om liber. Am avut libertatea absolută de a-mi alege bucuriile. (…) Am avut tot felul de slujbe, pânâ când am simţit că mă bântuie această nebunie cu actoria.
Pe la 16-17 ani am urcat pe scenă, la amatori, am gustat din bucuria succesului, am mers mai departe, am primit alte roluri…
Bucuria succesului e o bucurie imensă. Te face să uiţi toate mizeriile. E hrana meseriei noastre. Cine spune că nu-l interesează succesul, cred că minte.
Am fost, întotdeauna, liber ca pasărea cerului. Liber, liber, liber. Fără nicio altă obligaţie, în afară de volumul imens de muncă. Obligaţia profesiei.
Sigur, nu fac din libertatea totală o virtute sau o necesitate, însă pe mine m-a ajutat, în profesie, în sensul ca am putut să elimin orice altă preocupare din afara ei şi să mă dăruiesc total acolo unde trebuia să mă dăruiesc”, mărturisea Gheorghe Dinică într-un interviu pentru România liberă, din ianuarie-martie 1999, potrivit dosaresecrete.ro.
A părăsit lumea și viața pe care le-a iubit cu pasiune, pe data de 10 noiembrie 2009. la vârsta de 75 de ani. Dar Dinică va rămâne mereu un „brand” esențial al artei actoricești românești și un reper de excelență pentru generațiile noi de actori.
