De ce o campanie media pornită în Marea Britanie a prins mai repede în presa din România

Dar campania "Spune Lucrurilor pe Nume" arată o poveste diferită: a început în Marea Britanie, sub numele "The Right Words", și abia apoi a ajuns în România - unde a generat, surprinzător, o reacție rapidă și vizibilă.

La baza campaniei stă o observație simplă, dar esențială: felul în care vorbim despre abuz și violență nu este neutru. Limbajul poate clarifica responsabilitatea - sau o poate ascunde. Între "o femeie a fost agresată" și "un bărbat a agresat o femeie" nu este doar o diferență de formulare, ci una de sens: cine apare ca actor și cine dispare din poveste.

Această inversare de așteptări ridică o întrebare incomodă: dacă aceleași probleme de limbaj apar și în ecosisteme media considerate mature, atunci cât de solide sunt, de fapt, standardele pe care ne bazăm? Și cât de mult contribuie formulările aparent "neutre" la o înțelegere incompletă - sau chiar distorsionată - a violenței?

Am discutat cu Andreea Groenendijk-Deveau, antreprenoare socială și inițiatoarea campaniei, despre diferențele dintre cele două contexte, despre rezistența la schimbare și despre rolul limbajului într-o problemă care depășește granițele oricărei țări.

Campania a început în Marea Britanie, sub numele The Right Words. De ce acolo?

 A pornit, într-un fel, dintr-o ipoteză care părea solidă: dacă există un loc unde limbajul jurnalistic este deja suficient de riguros încât să evite distorsionările majore, acela ar trebui să fie un ecosistem media precum cel britanic. Există acolo ghiduri editoriale clare, instituții de reglementare, organizații puternice care monitorizează discursul public și, în general, o cultură a responsabilității mai bine articulată decât în multe alte spații. Din exterior, pare un sistem care funcționează.

 Dar exact această aparență de "sistem deja rezolvat" m-a făcut să mă uit mai atent. Și ceea ce am observat nu au fost erori evidente, ci un tip de consistență în formulări care, deși corecte din punct de vedere formal, reușesc să evite claritatea deplină. Cu alte cuvinte, problema nu era că limbajul este greșit, ci că este incomplet. Responsabilitatea nu este negată, dar nici nu este afirmată direct. Iar această zonă de ambiguitate este suficientă pentru a schimba modul în care este percepută o faptă.

 Așa a apărut The Right Words: nu ca o corecție a unor derapaje evidente, ci ca o intervenție într-un sistem care funcționează bine - dar nu suficient de bine atunci când vine vorba de claritate morală și responsabilitate.

Cum s-a făcut trecerea spre România?

Extinderea spre România nu a fost inițial gândită ca o replicare directă, ci mai degrabă ca un test: dacă aceste mecanisme există într-un sistem matur, cum arată ele într-un context diferit?

Mă așteptam, poate, la mai multă rezistență. Pentru că, în mod tradițional, discuțiile despre limbaj sunt percepute ca secundare în spații media unde presiunile sunt mai degrabă legate de resurse, viteză și competiție pentru audiență.

Dar ceea ce am găsit a fost aproape opusul. Există, evident, mai multe exemple de formulări problematice în România - uneori foarte directe, chiar brutale. Însă, în același timp, există o disponibilitate mai mare de a recunoaște problema și de a intra în dialog.

 Am avut reacții rapide, parteneriate, redacții care au ajustat formulări aproape în timp real. A apărut o conversație. Această deschidere a fost, într-un fel, surpriza cea mai mare a campaniei.

Cum explicați acest paradox: campania pornește în Marea Britanie, dar prinde mai repede în România?

Cred că explicația ține de natura diferită a celor două ecosisteme. În Marea Britanie, vorbim despre un sistem stabil, bine definit, cu reguli clare și cu o istorie lungă de autoreglementare. Asta creează încredere, dar și inerție. Când un sistem este perceput ca fiind deja corect, orice propunere de schimbare este, inevitabil, privită cu mai multă precauție. Există și o presiune profesională puternică de a respecta standardele existente, iar acestea sunt adesea văzute ca fiind suficiente.

În România, sistemul este mai puțin rigid. Există mai multe variații de stil, mai puține standarde internalizate uniform și, implicit, mai mult spațiu pentru ajustare. Paradoxal, tocmai această lipsă de stabilitate creează oportunitate. Când regulile nu sunt complet fixate, ele pot fi mai ușor schimbate. În plus, reacția publicului joacă un rol important. În România, unde discursul public poate fi mai polarizat și mai dur, există și o nevoie mai vizibilă de intervenție. Iar această nevoie face ca mesajul campaniei să fie perceput ca relevant imediat.

Cum diferă, concret, limbajul din presa britanică față de cea din România?

Diferențele există, dar nu în sensul în care una dintre piețe ar face lucrurile "mai bine". Problema este prezentă în ambele contexte - doar că este justificată și manifestată diferit. În România, vedem frecvent forme foarte vizibile de distorsionare: titluri în care agresorul lipsește complet, formulări care mută accentul pe victimă sau detalii irelevante despre aceasta, care ajung să pară explicații implicite pentru violență. Este un tip de problemă ușor de identificat și, uneori, chiar șocant prin directitate.

În UK, lucrurile nu sunt mai corecte - sunt mai des justificate. Există o preocupare mult mai mare pentru riscurile legale: defăimare, prezumția de nevinovăție, formulări care pot fi interpretate ca acuzații directe înainte de o decizie oficială. Acest cadru este legitim și necesar. Problema apare în momentul în care această precauție devine excesivă și începe să afecteze claritatea. În loc să ducă la formulări mai precise, duce adesea la formulări mai vagi. Nu pentru că informația nu ar exista, ci pentru că există o tendință de a evita asumarea unei propoziții directe.

 De exemplu, în loc să se folosească construcții clare de tip "un bărbat este suspectat că a agresat…", se ajunge la formulări în care acțiunea este împinsă în plan secund sau în care subiectul devine evenimentul în sine. Așadar, nu vorbim despre o diferență de calitate, ci despre o diferență de mecanism: în România, responsabilitatea este adesea omisă din neatenție, grabă sau reflex editorial, în Marea Britanie, responsabilitatea este uneori diluată din precauție legală.

În ambele cazuri, rezultatul poate fi același: o relatare în care nu este suficient de clar cine face ce. Și exact aici intervine campania - nu pentru a ignora constrângerile legale, ci pentru a arăta că ele nu ar trebui să ducă la pierderea clarității, ci la formulări mai precise, nu mai ambigue.

Spuneați că publicul reacționează diferit în cele două țări. Cum se vede asta?

Se vede foarte clar în felul în care sunt interpretate și comentate știrile. În România, reacțiile sunt adesea imediate și intense. Secțiunile de comentarii devin spații în care apar frecvent forme de culpabilizare a victimei sau de minimizare a violenței. Acest lucru nu poate fi pus exclusiv pe seama publicului - este, în parte, și rezultatul modului în care informația este prezentată.

Dacă știrea nu stabilește clar responsabilitatea, lasă un spațiu deschis pentru interpretare. Iar acel spațiu este adesea umplut cu prejudecăți existente. În UK, reacțiile sunt mai temperate și, în general, mai aliniate cu un discurs public care respinge explicit "victim blaming". Dar asta nu înseamnă că problema dispare.

Diferența este că, în Marea Britanie, distorsiunea apare mai degrabă la nivel de structură a limbajului, în timp ce în România ea devine vizibilă și în reacțiile publice.

Cum a fost primită campania în UK, comparativ cu România?

În UK, sprijinul a venit în principal din zona societății civile - organizații, activiști, influenceri, persoane publice. Colaborarea cu actori precum Amnesty International a oferit credibilitate și vizibilitate. Dar, la nivel instituțional, reacția a fost mai rezervată inițial. Nu a existat o opoziție directă, dar nici același tip de deschidere pentru dialog și ajustare pe care l-am întâlnit în România. Lucrurile s-au schimbat în timp și acum lucrăm cu mai multe redacții care înțeleg nevoia de schimbare și sunt dispuse să facă acest pas important.

În România, am văzut mai multe exemple de redacții care au răspuns imediat, au corectat, au intrat în conversație. A existat o interacțiune mai directă. Această diferență spune ceva important: schimbarea nu depinde doar de nivelul de conștientizare, ci și de disponibilitatea de a reevalua propriile practici.

Ce spune această experiență despre ideea de "presă matură" versus "presă în dezvoltare"?

Că este o distincție utilă, dar insuficientă. O presă "matură" are, fără îndoială, avantaje: standarde, proceduri, mecanisme de autoreglementare. Dar aceste lucruri pot veni și cu un cost - o anumită rigiditate. O presă "în dezvoltare" are mai multe probleme vizibile, dar și o flexibilitate mai mare. Poate adopta schimbări mai repede, tocmai pentru că nu are același nivel de standardizare internă. Experiența mea arată că niciunul dintre aceste modele nu este imun la problemele de limbaj. Diferența este doar în cât de ușor pot fi ele corectate.

Care este riscul dacă aceste probleme nu sunt corectate?

Riscul este unul sistemic. Dacă limbajul folosit în mod constant estompează responsabilitatea, atunci această estompare devine parte din modul în care societatea înțelege violența. Nu mai este percepută ca rezultatul unor acțiuni deliberate, ci ca un fenomen difuz, greu de atribuit. Această schimbare de percepție are consecințe: asupra empatiei față de victime, asupra modului în care sunt judecate faptele și, în final, asupra presiunii publice pentru responsabilizare. Nu este o legătură abstractă. Este una directă, chiar dacă nu este întotdeauna vizibilă imediat.

Care este, până la urmă, miza internațională a campaniei?

Să arate că limbajul este o infrastructură a realității sociale. Faptul că aceleași tipare apar în contexte atât de diferite - de la UK la România - indică o problemă structurală, nu una culturală izolată. Nu este vorba despre "cine face mai bine sau mai rău", ci despre faptul că există un punct comun de vulnerabilitate în jurnalism: tendința de a face realitatea mai "acceptabilă" prin formulare.

Dacă ar fi să transmiteți un mesaj comun presei din ambele țări, care ar fi acela?

Că precizia nu este doar o chestiune tehnică. Este, în esență, o formă de responsabilitate. A spune clar cine face ce nu înseamnă a exagera sau a dramatiza, ci a respecta realitatea faptelor. Orice abatere de la această claritate, chiar și atunci când pare minoră, contribuie la o distorsiune cumulativă.

Și pentru public?

Să nu mai trateze limbajul ca pe un detaliu secundar, pentru că nu este. Este mecanismul prin care înțelegem ce se întâmplă în jurul nostru. Și, odată ce începi să vezi aceste lucruri, devine imposibil să nu le mai observi. De acolo începe, de fapt, schimbarea.

Mai multe detalii despre campanie pe https://www.spunelucrurilorpenume.ro/