A renunțat la carieră și la pensie pentru a-și ajuta mama bolnavă. Acum, la 72 de ani, muncește pentru facturi
O femeie de 72 de ani povestește cum a fost nevoită să renunțe la o carieră de succes pentru a avea grijă de mama sa bolnavă. Acum este nevoită să muncească pentru a-și plăti facturile.
Mulți oameni sunt puși în situația de a alege între carieră și familie. Unii aleg cariera, alții familia.
Fiecare din cele două categorii are câte ceva de câștigat și cîte ceva de pierdut.
O femeie povestește cum a renunțat la o carieră de succes pentru a-și îngriji mama bolnavă.
A renunțat la carieră și la pensie pentru a-și ajuta mama bolnavă. Acum, la 72 de ani, muncește pentru facturi
„Mă aflu la 72 de ani, lucrând patru zile pe săptămână. Locuiesc în casa asta de 72 de ani și nu am plecat nicăieri”, și-a început povestea Susan Freeman care locuiește în Utica, New York.
Ea este conștientă că nu poate găsi un loc de muncă la această vârstă însă lucrează împreună cu sora ei la magazinul care îi poartă numele mamei lor.
„În 1971, am lucrat la recuperarea creditelor la o bancă, apoi ca secretară. M-am căsătorit și am început la o companie de asigurări importantă, ocupându-mă de cereri de despăgubire medicală pentru companii aeriene.
Mama și sora mea au deschis un magazin de uniforme - Josie's Uniforms and Shoes, după numele mamei mele. Am lucrat acolo o vreme înainte de a mă întoarce la MetLife.
Apoi, tatăl meu a murit în 1999. Mama nu era prea funcțională, așa că a trebuit să renunț la slujba de la MetLife și să am grijă de ea. Eram candidat pentru o promovare — aș fi fost supervizor — și a trebuit să pierd pensia”, a povestit femeia pentru Business Insider.
Ea a mai încercat o afacere însă și aceasta a eșuat. A urmat și o despărțire de soțul ei însă, cu toate acestea, tot nu a renunțat să o îngrijească pe mama ei.
„Am stat acasă până în 2001, când eu și soțul meu am deschis o pizzerie. Am cumpărat-o de la foștii proprietari pentru că mi s-a părut o afacere bună.
În 2004, mama a avut un accident vascular cerebral și a trebuit să vindem pizzeria. Am stat acasă, în timp ce soțul meu lucra. Trăiam din salariul lui. Era prea multă presiune, însă, și eu și soțul meu ne-am despărțit din 2006 până în 2009, când s-a mutat înapoi acasă. În această perioadă, el a locuit cu fiica mea.
De asemenea, am primit câteva sute de dolari pe lună din asigurarea de invaliditate de la Securitatea Socială începând cu 2006. Medicare a plătit pentru asigurarea mea din statul New York până în 2009”, a explicat femeia.
A avut o viață foarte grea. Petrecea 24 de ore pe zi cu mama ei care era într-un scaun cu rotile. Nu putea ieși cu prietenii, nu putea lucra.
„În fiecare dimineață, mă trezeam, coboram, îi spălam toate hainele și o spălam pe ea. Mama voia să iasă în fiecare zi. Pe atunci, nu aveam mașină, așa că fiul meu mi-a dat mașina lui.
Voia să meargă în fiecare zi la Walmart sau la cazinou, să cheltuiască 20 de dolari și să se întoarcă. Dacă zăpada era înaltă de un kilometru și jumătate, trebuia să o duc din bucătărie prin dormitorul din spate până la mașină, să-i ridic scaunul cu rotile și să-l pun în portbagaj.
Timp de trei ore în fiecare dimineață, aveam pe cineva aici care o supraveghea pe mama. În fiecare zi, mergeam pe jos un kilometru și jumătate ca să ajung la sală și apoi mă întorceam. Îmi amintesc că într-o zi m-am întors cu cinci minute mai târziu de la plimbare, iar fata care era aici plecase. Mama aruncase toate hârtiile pe jos.
Simți multă vinovăție. Era mama mea și pur și simplu nu o puteam părăsi. Nu aveam încredere în oamenii care aveau grijă de ea. Nu am avut niciodată bone pentru copiii mei.
Mai târziu, fratele meu a angajat pe cineva să vină o oră și jumătate dimineața și o oră și jumătate seara, doar ca să-mi dea o mică pauză”, a explicat femeia.
Citește și: Cum a reușit un pensionar să nu mai plătească CASS la pensie. Cum trebuie să procedeze ceilalți pensionari?
Când a plecat soțul meu, trăiam cu 600 de dolari pe lună
Nici măcar nu a putut să primească bani pentru îngrijirea mamei deși era un job cu normă întreagă „New York-ul avea un program care permitea îngrijitorilor să fie plătiți, dar eu am fost considerată neeligibilă pentru plată și am avut ghinion”, a spus femeia care a renunțat la multe pentru ca mama ei sa fie bine.
Cu toate acestea, când avea 94 de ani a fost nevoită s-o ducă la un azil deoarece era prea periculos pentru ea să mai stea acasă. A decedat câțiva ani mai târziu.
Acum s-a întors la muncă pentru a-și plăti facturile. Lucrează la magazinul pe care sora ei și mama lor l-au deschis cu ani în urmă.
„Sora mea mă lasă să fac cam ce vreau. Dacă devine puțin dificil pe parcursul zilei, pot lua pauze.
Soțul meu are acum 75 de ani și conduce 48 de kilometri dus-întors până la cazinou și la serviciu. Trebuie să ne plătim facturile . Am fost crescută cu filosofia că îți faci singur drumul în lumea asta și că nu vreau să mă adresez guvernului pentru nimic în lume.
Încă e o luptă pentru că încerci să recuperezi, dar pur și simplu nu funcționează. Am nevoie de o operație la spate, dar trebuie să continui să lucrez.
Nu am economii prea mari la care să mă bazez, dar trebuie doar să plătesc facturi și să am niște bani în plus pentru lucrurile pe care vrem să le facem. Îmi mențin scorul de credit peste 800.
Am o mică ipotecă pe casă și am renovat parterul. Între taxele județene, taxele orașului, asigurarea locuinței, National Grid și Spectrum, ne-a mai rămas doar suficienți bani pentru cumpărături sau pentru copii.
Am nepoți și am copii pe care îi ajut financiar. Ne-a afectat capacitatea de a pune bani deoparte, dar nu mă voi simți niciodată confortabil ca și copiii mei să se chinuie.
Nepoții mei sunt într-adevăr minunați; vin mereu la cină, iar nepoata mea mă ia la serviciu o dată pe săptămână.
Este trist în zilele noastre că oamenii sunt multimilionari și că nu există niciun ajutor pentru vârstnicii care s-au sacrificat pentru noi. Trebuie să existe mai multe căi pentru ca vârstnicii să poată munci și să câștige suficienți bani pentru a-și îngriji cei dragi”, a povestit femeia.
