Ce medici ne vor îngriji copiii?
Problema migraţiei medicilor a devenit, în ultimii ani, una de interes naţional. Cei care nu recunosc acest fapt sunt decidenţii şi, probabil, unii dintre medici, alintaţi ai sorţii, dar care nu fac subiectul acestui articol.
Ceea ce le lipseşte medicilor în România nu este neapărat câştigul financiar, ci lipsa desăvârşită a recunoaşterii lor. Recunoaşterea include şi partea materială, dar mai ales susţinerea necondiţionată din partea celor care îi angajează, a corpului medical în bloc şi, nu în ultimul rând, a pacienţilor.
De ce au parte în schimb medicii noştri în zilele acestea? De exact opusul a ceea ce au ei nevoie pentru a rămâne şi a munci cu drag în ţara lor, ţara în care s-au născut şi pentru care s-au format.
Medicii noştri au avut surpriza ca acum 10 ani să afle că nu îşi pot face meseria decât dacă, peste noapte, învaţă să folosească programe informatice şontâce, concepute pe genunchi de informaticieni certaţi cu informatica.
Medicii noştri au fost nevoiţi să înveţe, peste noapte, că nu contează câte acte medicale faci într-o zi, că nu contează calitatea acestora, contează doar să le înscrii bine în „raportarea zilnică”.
Un nou termen s-a instaurat, mai repede şi mai adânc decât comunismul în Balcani: „a raporta”. Un fel de „Permiteţi să raportez?” din armată, dar aplicat oamenilor bolnavi.
