Postarea integrală a Roxanei Wring:
„Astăzi au fost publicate pasaje din dosarul pe care CNSAS l-a trimis la Curtea de Apel București, prin care s-a cerut să se verifice dacă am făcut sau nu poliție politică. Păcat că jurnaliștii nu avut acces și la dosarul de urmărire. Am fost urmărită de Securitate în timpul facultății, am fost urmărită în cei doi ani cât am lucrat la ONT, am fost urmărită și după ce am plecat din țară. Așa că vreau să spun foarte clar că nu am colaborat cu Securitatea ca poliție politică și nu am susținut regimul comunist. Paradoxul anticomunismului românesc este că eu sunt acum pusă la zid și sunt lapidată în piața publică, iar cei care m-au urmărit timp de mai bine de 10 ani primesc pensii speciale și nimeni nu-i deranjează cu nimic. Însă nici măcar asta nu mă doare la fel de tare cum mă doare faptul că unii uită (iar alții n-au cum să înțeleagă) viața de zi cu zi în regimul comunist.
În primul rând, regimul s-a bazat nu pe informatori, ci pe cadrele Securității. Ați auzit despre vreun maior sau colonel de securitate acuzat în instanță sau pus la zid în spațiul public pentru că a făcut poliție politică? Ați văzut vreo încercare instituțională de a face lumină în păienjenișul de forță care a fost Securitatea? NU! Tot ce a putut produce societatea românească în ultimele trei decenii a fost un instrument de deconspirare a foștilor informatori. Însă și acest instrument (condus, ce ironie, de un fost subaltern al lui Vadim Tudor) este prizonierul unei logici politice și este în mare măsură disfuncțional. Cum se poate, de exemplu, ca același om să primească cinci adeverințe de necolaborare cu Securitatea, iar a șasea să-l scoată colaborator? Știu explicațiile, știu despre arhive. Întreb însă ce valoare mai au adeverințele CNSAS atâta vreme cât cel pe care l-am avut timp de 10 ani președinte a fost acuzat în cele din urmă ca ar fi fost colaborator al Securității.
În al doilea rând, viața într-un stat totalitar este mai dificilă pentru cei cu aspirații. Am fost o studentă cu rezultate foarte bune. Am avut o medie foarte mare care mi-a permis să rămân în București după facultate. Am refuzat să fiu membru de partid, deși mi s-a spus că un astfel de pas mi-ar asigura o carieră ideală. După ce am ajuns la ONT, am fost chemată în biroul șefului meu și mi s-a cerut să semnez hârtiile pe care mi le-a pus în față. Este un tip de presiune pe care cei care s-au bucurat de democrație încă din anii copilăriei nu au cum să-l înțeleagă. Eu nu am putut să refuz. La 22 de ani, crescută în anii cei mai crunți ai dictaturii. Am fost convinsă că nimeni nu avea nimic de suferit de pe urma rapoartelor pe care eram obligată sa le dau. Cei care au avut contacte cu cetățeni străini sau au avut funcții de decizie sau au fost în instituții cheie în anii aceia n-au cum să uite nesfârșitele ședințe, dări de seamă, bilanțuri, rapoarte și altele asemenea. Că se făceau la partid sau la întreprindere, e mai puțin important. Important este că, în anii comunismului, aceasta era o normalitate care astăzi cu greu își găsește corespondent.
În al treilea rând, este greu de înțeles pentru mine această lipsă a simțului proporțiilor. Unele dintre cele mai grave fapte penale se prescriu în 15 ani, dar faptele invocate de CNSAS îți pot aduce condamnarea pe viață, fără posibilitatea de a te reabilita. Acuzațiile care îmi sunt aduse au legătură cu fapte de acum 42 de ani. Pentru ucidere din culpă, poți primi condamnare cu suspendare. Însă primești condamnare pe viață pentru o notă scrisă sub presiunea concedierii sau, în cazul multora, cu amenințarea închisorii sau cu amenințarea unor repercusiuni dramatice asupra membrilor familiei. Nu mă victimizez, doar pun în perspectivă. De zece ani am revenit în țară și am ajutat, așa cum am putut. Am făcut voluntariat pentru Capitală. Am înființat și am condus asociația ProDoMo și am activat în cadrul ProPatrimonio. Am participat la elaborarea raportului privind starea patrimoniului bucureștean, am organizat evenimente și am pus pe picioare proiecte care să atragă atenția asupra acestei probleme. Am făcut totul dezinteresat, voluntar, fără a căuta recompense materiale. În calitate de consilier municipal, am continuat această luptă pentru patrimoniu și împotriva incompetenței Gabrielei Firea. Am semnat plângerea în urma căreia instanța a constatat că înființarea companiilor a fost ilegală. Am demascat toate manevrele prin care actualul primar a pus stăpânire pe administrația orașului și toate deciziile discutabile pe care le-a luat. M-am împotrivit tunurilor imobiliare și am venit cu idei despre cum ar putea fi îmbunătățita situația administrației bucureștene.
Astăzi sunt însă împinsă la marginea unei societăți pe care am vrut să o ajut. De ce? Pentru că acum 42 de ani am intrat în malaxorul unui sistem totalitar și am fost obligată să semnez niște documente, care nu au afectat pe nimeni, cu exceptia mea, bineînțeles.
Nu sunt un erou al luptei anticomuniste. Nu sunt o victimă a regimului așa cum au fost deținuții politici. Dar în niciun caz nu am fost o privilegiată a sistemului. Am avut partea mea de suferință. Nu-mi fac un titlu de glorie din asta, dar nici nu mă bucur când văd cum malaxorul ideologiei a fost înlocuit cu malaxorul informației. Am ajuns să aflăm prea multe și să înțelegem prea puține.
Celor care ați ajuns până aici, doar atât vă rog: încercați să înțelegeți. Nu pe mine neapărat, ci încercați să înțelegeți acei ani. Pentru că ceea ce nu înțelegem, riscăm să repetăm.”
