Să revin acasă doar în vizită. E foarte tentant, ținând cont că ultimii ani au fost îngrozitor de grei, iar în ultimele săptămâni tragedia de la Caracal a dărâmat ceva definitiv din orice om zdravăn.
E tentant și pentru că, plecat fiind, în supărarea și frustrarea ta legate de bătaia de joc, de umilința la care niște proști și niște hoți te supun în fiecare zi, deși nu e nici pe departe perfectă țara în care ai ajuns, te izbesc lucrurile normale. Nu contează în câte vacanțe ai fost peste hotare, tot te izbesc. Te surprinzi cum te minunezi în fața normalității.
Autostrăzile, pistele pentru bicicliști (pe sute de kilometri), curățenia din orașe, clădirile care nu se dărâmă, imobilele construite cu cap, nu în funcție de șpăgi, curățenia din metrouri, trenurile în care circuli civilizat. Te izbește seninătatea unor oameni obișnuiți care își pot trăi viața decent.
Repet, sunt convinsă că nici în Belgia, unde sunt eu acum, nu e perfect, ba chiar mi s-au spus și probleme complicate din țara asta, altele pe care le știam citind despre ea.
Probabil că m-aș descurca în altă țară. Muncesc deja de 20 de ani, de când aveam 19, și nu mereu am făcut jurnalism. Primul meu job a fost de vânzătoare într-un magazin alimentar, eram studentă și aveam nevoie de bani. Și nu avea cine să mi-i dea, așa că munceam, iar de atunci tot muncesc. Așa că și în altă țară probabil m-aș descurca, muncind orice m-aș pricepe și aș putea.
Problema e că nu vreau să plec din România. Oricât de frumos ar fi unde sunt, gândul că aș pleca într-o zi din țara mea mă face să-mi fie dor de casă inclusiv acum, în vacanță.
Așa că mai bine nu mă mai gândesc la asta.
E 10 august și nu pot uita cum, anul trecut, am plecat sufocată și îngrozită din Piața Victoriei, după ce ne-au bătut și ne-au gazat. Și nimeni nu a răspuns până acum.
Și mai merg la protest pentru că, dacă în cazul meu șansele să părăsesc România sunt aproape inexistente, vreau ca și Matei, copilul meu, să nu fie nevoit să fugă din țară, din cauza unei adunături de mafioți.
