Uniunea Europeană ne-a făcut grași și frumoși. Dar, poate, și puțin leneși.
Declarația lui Cristian Erbașu despre nevoia ca România să își gândească și să își finanțeze singură mai multe investiții merită luată în serios.
Nu pentru că ar trebui să renunțăm la fondurile europene. Ar fi absurd. Ci pentru că, după aproape două decenii de apartenență la UE, riscăm să nu mai știm să construim nimic dacă nu există mai întâi o linie de finanțare de la Bruxelles.
Fondurile europene au modernizat România într-un ritm pe care bugetul național nu l-ar fi putut susține. Autostrăzi, apă, canalizare, căi ferate, școli, spitale, agricultură, digitalizare. Problema apare atunci când finanțarea începe să dicteze proiectul, în loc ca proiectul să dicteze sursa de finanțare.
Un mesaj asemănător a venit și dinspre BERD: statele din Europa Centrală și de Est trebuie să își pună casa în ordine, să mobilizeze capital privat și să nu se bazeze exclusiv pe bani europeni, granturi și împrumuturi externe.
Întrebarea incomodă este ce facem dacă Bruxelles-ul nu va mai fi, politic și financiar, cel pe care îl știm astăzi.
Germania și Franța sunt principalii contributori la bugetul UE. Dar în ambele țări cresc puternic partidele care vor mai puțină putere pentru Bruxelles și mai multă pentru capitalele naționale. AfD propune o Uniune mult mai slab integrată și a cochetat inclusiv cu ideea ieșirii Germaniei din actuala construcție europeană. Rassemblement National nu mai vorbește despre Frexit, dar cere reducerea competențelor UE și a contribuției Franței la bugetul european.
Fenomenul nu se oprește aici. FPÖ în Austria, Chega în Portugalia, PVV în Olanda, Vox în Spania și alte formațiuni suveraniste contestă într-o formă sau alta actuala arhitectură europeană. Nu toate vor desființarea UE, dar aproape toate vor o Uniune mai puțin integrată, mai puțin redistributivă și mai mult control național asupra banilor, frontierelor și politicilor publice.
Pentru România, acesta nu este un exercițiu teoretic.
INSCOP arată o evoluție spectaculoasă a AUR: de la circa 14% în 2021, la peste 20% în 2022–2024, apoi spre 40% în 2025–2026. Ultimele măsurători îl plasează în jurul pragului de 40%, aproape cât PSD și PNL împreună.
AUR nu cere oficial ieșirea României din UE. Se declară eurorealist și susține apartenența la Uniune, dar vorbește despre o Europă a națiunilor suverane și respinge ideea unei integrări federale mai profunde. Este aceeași tendință care câștigă teren în tot mai multe state europene: mai puțin Bruxelles, mai mult stat național.
Dar până la un Roexit poate fi un singur pas. Mai ales că ascensiunea partidelor extremiste, cu discurs radical s-a produs într-o ploaie de contradicții de tipul fă ce spune popa, nu ceea ce face popa.
Sunt antivacciniști dar se vaccinează, sunt împotriva căsătoriilor dintre persoanele de același sex dar șefii lor sunt membrii ai minorităților sexuale, vorbesc de corupția partidelor clasice dar sunt vizate, la rândul lor, de grave acuzații de corupție.
Mai există și problema forței de muncă di UE. Partidele radicale și suveraniste din Vest au construit o parte importantă din succesul lor pe teme anti-imigrație. Românii care muncesc legal în UE nu sunt juridic în aceeași categorie cu migranții extracomunitari, dar într-o Europă mai puțin integrată chiar și libera circulație și accesul la piețele muncii pot deveni mai dependente de politica internă a marilor state.
De aceea, adevărata suveranitate economică nu înseamnă să înjuri Bruxelles-ul în timp ce aștepți următoarea tranșă de bani de la Bruxelles.
Înseamnă să ai companii capitalizate, piețe financiare funcționale, parteneriate public-private reale și o administrație capabilă să gândească proiecte înainte să apară ghidul de finanțare.
Europa ne-a ajutat enorm să recuperăm decalaje. Dar România trebuie să fie pregătită și pentru o Europă cu mai puțini bani de împărțit, cu priorități diferite și cu mai multă politică națională.
Întrebarea nu este dacă această Europă va veni.
Întrebarea este cât de pregătiți vom fi dacă vine.
