Datorită politicii sale faţă de UE şi NATO, Trump se afla în mare parte sub tradiţia predecesorilor săi Clinton, Bush (tată şi fiu) şi Obama. Însă a formulat cu mai multă insistenţă – şi uneori prin mesaje izolate – necesitatea unei împărţiri corecte a poverilor între partenerii transatlantici, respectiv nevoia de o mai mare responsabilitate din partea europenilor.
În pofida unor gesturi singulare, cum ar fi cazul retragerii parţiale a trupelor SUA din Siria, respectiv al unor declaraţii numeroase iritante faţă de Alianţă, Trump şi-a păstrat mereu politica faţă de NATO – numai că ar fi dorit o altă alianţă, mai potrivită prezentului, idee ce a agitat Alianţa.
Politica tendenţios protecţionistă a lui Trump în privinţa comerţului – în care nici europenii nu rămâneau în urmă după cum arată subvenţiile Airbus – are o lungă tradiţie în SUA încă din perioada anilor ’80.
Presiunea venea de cele mai multe ori din partea Congresului. Deci această politică nu se va schimba. În programul electoral al democraţilor există măsuri ultraprotecţioniste, cum ar fi regulile “buy american” şi respingerea relocării unor producţii în exterior. Anul trecut deficitul comercial al SUA cu UE era de 123 miliarde dolari, din care jumătate revenea Germaniei.
Acest lucru face ca atmosfera protecţionistă din SUA faţă de Europa să se consolideze în continuare – la fel ca şi impozitul digital preconizat de UE faţă de concernele Tech americane.
Un acord transatlantic de liberalizare comercială cum este TTIP nu va exista nici sub preşedinţia lui Biden – au eşuat în trecut numeroase tentative de acest gen şi nu doar sub Trump. În 2019 investitorii germani au reacţionat la acest lucru: anul trecut au intrat în SUA 37 miliarde euro, reprezentând investiţii directe şi fiind de valoarea cea mai mare din 2001, mai notează Die Welt, potrivit Rador.
La fel ca Trump, şi Biden va lupta împotriva proiectului ruso-german Nord Stream. Numeroase state est-europene se simt ameninţate în interesele lor de prezenţa gazoductului subteran dintre Rusia şi Germania, de asemenea şi UE manifestă serioase rezerve.
Şeful diplomaţiei UE, Josep Borrell, a afirmat clar că din punctul de vedere al europenilor, Nord Stream 2 nu constituie un proiect comun, ci o întreprindere “care se află exclusiv în mâna germanilor”. Americanii se tem pentru pieţele lor de desfacere pentru gaz lichid, dar nu şi pentru interesele de securitate ale est-europenilor.
Biden nu va trebui să pună cap sancţiunilor stabilite de Statele Unite în decembrie 2019, ci ar putea chiar să recurgă în Congres la o nouă iniţiativă transpartinică în vederea agravării acestora.
Nu se va modifica sub Biden nici cursul dur al americanilor faţă de regimul dictatorial din Beijing, care vrea să-şi extindă în forţă influenţa economică şi implicit cea politică în întreaga lume.
La fel de puţin se vor schimba şi aşteptările Washingtonului din partea europenilor de a fi la o distanţă mai mare faţă de Beijing. Washingtonul va asista cu o mare nemulţumire înainte de toate la concentrarea prea unilaterală a industriei germane asupra afacerilor sale cu China. “Ar trebui să formulăm o strategie comună faţă de China”, a afirmat politicianul UE McAllister. Acest lucru ar putea fi în fapt o viziune foarte promiţătoare.
Adversarii cei mai mari şi cei mai puternici ai unei atitudini mai dure faţă de Beijing se află însă în Germania şi în Franţa. China va rămâne un puternic punct de fricțiune în relaţiile transatlantice. Din perspectiva americanilor este vorba aici despre ceva fundamental: în ce măsură sunt europenii dispuşi să se angajeze cu adevărat în construirea ordinii mondiale dincolo de UE?
Pe lângă toate tensiunile care continuă, va exista în relaţiile transatlantice şi o calmare: sub Biden, Statele Unite vor fi din nou dispuse să se angajeze în organizaţii multilaterale, cum este OMS.
Biden, care a primit serioase donaţii electorale din partea mişcării ecologiste, va reveni din nou la aşa-numitul Acord de la Paris pentru protejarea climei şi astfel să se angajeze până în 2050 pentru o politică neutră din punct de vedere climatic. Tonul folosit de ambele părţi ale Atlanticului va deveni din nou în totalitate unul mai prietenos şi mai profesional.
Pe de altă parte nu se vor realiza atât de simplu marile speranţe ale europenilor privind ideea ca Biden să respecte din nou acordurile nucleare cu Iranul. Washingtonul s-a retras unilateral din acordul respectiv, în timp ce europenii continuă să-l respecte formal.
Această stare de lucruri nu se va modifica într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat. La rândul său, Biden va insista asupra unui nou “deal” care să estompeze politica agresivă şi brutală a Iranului în regiune. Sancţiunile SUA împotriva Iranului vor rămâne în vigoare în tot acest timp.
Din perspectiva ţărilor europene membre NATO, nu se ştie cum va evolua atitudinea faţă de Afganistan sub Biden. Potrivit unei înţelegeri dintre SUA şi miliţia talibanilor, urmează ca până la sfârşitul lunii aprilie toate trupele NATO să părăsească ţara – în cazul în care toate premisele politice şi situaţia securităţii sunt corecte, scrie Die Welt.
În cazul în care Biden – spre deosebire de Trump – va fi dispus să menţină soldaţii americani şi pe mai departe în Afganistan, celelalte ţări membre NATO vor rămâne în aşteptare.
Însă, în acest context, va deveni clar şi că pentru soldaţii europeni situaţia urmează să fie mai periculoasă, deoarece talibanii se bazează pe o retragere a NATO în primăvara lui 2021 şi deja de mai multă vreme şi-au încetat atacurile asupra soldaţilor occidentali. Este incert şi dacă americanii de sub Biden vor participa în calitate de a treia ţară la proiectele comune de înarmare din noua comunitate de apărare a UE – Pesco.
Washingtonul plănuia deja acest lucru, măcar din motive comerciale, deoarece preşedintele american demisionar se temea că altfel va pierde pieţe de desfacere atractive pentru întreprinderile americane de armament. În cazul în care Biden va respecta acest lucru, există posibilitatea unor neînţelegeri mult mai mari între UE şi NATO în privinţa politicii de securitate şi apărare.
