Cazul LIDAS Tulcea. De ce este mai ușor să construiești 100 de blocuri decât o fabrică de 100 milioane euro?

Raportul Draghi privind competitivitatea Europei avertizează că viitorul economic al continentului depinde de relansarea investițiilor productive, inovare, consolidarea bazei industriale. În acest nou context, al crizelor care se suprapun, fiecare investiție industrială devine parte a capacității unei țări de a-și consolida securitatea economică.

Săptămâna trecută, Bursa de Valori București a marcat finalizarea ediției BVB Arena 2025, cu prezentarea companiilor finaliste TOP 15 afaceri românești, firme care cresc cu perseverență, cu încăpățânare chiar.

Printre companiile nominalizate este și LIDAS Tulcea, o întreprindere din industria de panificație, care a surprins piața internă și europeană prin rapiditatea cu care a construit cea mai modernă fabrică de panificație din UE, cu o capacitate de producție impresionantă. La capacitatea maximă, poate produce 1 milion de bucăți pe zi - pâini și produse de patiserie de calitate certificată UE.

În același timp însă, compania traversează una dintre cele mai dificile perioade din existența sa, generată de efectele cumulative ale unor crize fără precedent și de provocările specifice finanțării unei investiții industriale de asemenea anvergură. Cum poate o companie de top în domeniul său, apreciată pentru viziunea sa de dezvoltare, să ajungă într-o asemenea situație? Și, mai ales, ce spune acest caz despre viitorul industriei românești?

Am construit exact în mijlocul furtunii și am plătit pentru asta

Interviul cu Liviu Șotre, CEO LIDAS, pornește de la experiența unei investiții de peste 100 milioane euro, într-o perioadă marcată de pandemie, explozia costurilor, criza energetică și războiul din Ucraina. Nu este un interviu referitor la o singură companie, este și despre viitorul industriei românești și despre o întrebare care ar trebui să preocupe orice decident sau finanțator. Dacă România își dorește cu adevărat să producă mai mult, sunt politicile publice, sistemul financiar și instituțiile sale pregătite să susțină construcția și dezvoltarea marilor investiții industriale?

Într-un moment în care România vorbește despre reindustrializare, competitivitate și securitate economică, cazul LIDAS ilustrează potențialul unui business de producție competitiv internațional, cât și vulnerabilitățile la care sunt expuse marile investiții industriale românești.

Newsweek: Săptămâna trecută erați prezent la Bursa de Valori București, unde LIDAS a fost premiată, o afacere de succes deci. În același timp, LIDAS este într-o procedură complexă de restructurare financiară. Pentru mulți cititori, cele două imagini par contradictorii. Cum explicați acest paradox?

Liviu Șotre: Cred că paradoxul este doar aparent. De fapt, cele două lucruri sunt profund legate și cred că exact acum se vede cel mai clar de ce. O companie care își propune să existe zeci de ani nu poate trata guvernanța, transparența și încrederea partenerilor ca pe niște obiective de vreme bună. Ele contează cel mai mult atunci când treci prin momente dificile, pentru că atunci sunt puse cu adevărat la încercare, nu în discursuri, ci în decizii. La LIDAS am investit constant în profesionalizarea managementului și în modele internaționale de excelență organizațională.

Participarea la România Performance Excellence Program, inspirat de modelul Malcolm Baldrige, face parte din această filozofie: nu ne-am dorit doar o fabrică modernă, ci o companie construită să reziste dincolo de un singur ciclu economic. Includerea LIDAS în “Top 15 Companii  Bursa de Valori București-Pentru creșterea economiei românești și poveștile lor de succes”,  este o recunoaștere a ceea ce am construit în 33 de ani, cu atât mai mult cu cât am ajuns acolo și prin votul publicului. BVB Arena reunește anual 15 companii antreprenoriale 100% românești. Oamenii ne-au votat. Asta spune ceva despre ce înseamnă LIDAS pentru comunitatea din care venim.

Fabrica LIDAS a costat 105 milioane de euro. La capacitate maximă poate produce 1.000.000 bucăți pe zi - pâine, produse de patiserie, certificate UE

Trebuie spus că am pornit în 1993 de la o moară și o brutărie într-un sat din Tulcea. Astăzi, LIDAS are peste 550 de angajați, o cifră de afaceri de 222,9 milioane de lei în 2025 și export în 11 țări de pe 3 continente. Fabrica LIDAS -Cataloi a costat 105 milioane de euro. La capacitate maximă, în trei schimburi, putem produce circa 1.000.000 bucăți pe zi - pâine, chifle, croissante, produse de patiserie, certificate UE.

Suntem certificați IFS Food v8 Higher Level, inclusiv pentru produse cu carne, și sunt puține fabrici din regiune care au acest nivel de certificare. Avem centru propriu de cercetare - dezvoltare din 1994, cu 7 specialiști, care dezvoltă rețete de la zero: maia cu fermentare de 72 de ore, creme și umpluturi clean label. Cred că este relevant un video de câteva minute pentru a avea o imagine asupra fabricii. 

Suntem prezenți în marile rețele de retail din România și am primit certificarea Deloitte Best Managed Companies mai multe ediții consecutive.

Nu cred că povestea LIDAS este doar despre o companie. Cred că ea ridică întrebări importante despre felul în care România construiește, finanțează și protejează investițiile productive de care va depinde competitivitatea economiei noastre în următoarele decenii.

Cifra de afaceri a urcat de la 186 de milioane de lei în 2024 la 222,9 milioane în 2025, sub presiune financiară permanentă, practic fără capital de lucru, cu finanțarea producției din vânzările zilnice. Greu, foarte greu.

Referitor la paradox. În timp ce finalizam construcția fabricii și începeam producția, au venit crizele.

Una peste alta. Pandemia, criza energetică din 2021–2023, războiul din Ucraina, care a urcat prețul grâului cu peste 50% într-un an, cu inflație de aproape 14% în 2022 și dobânzi în creștere. Am construit exact în mijlocul furtunii și am plătit pentru asta.

Nu mai puteam da înapoi, planurile erau făcute, finanțarea aprobată, construcțiile erau pe final, probe și certificări în diverse stadii. Totuși, cifra de afaceri a urcat de la 186 de milioane de lei în 2024 la 222,9 milioane în 2025, sub presiune financiară permanentă, practic fără capital de lucru, cu finanțarea producției din vânzările zilnice. Greu, foarte greu.

Ne-a ajutat disciplina de management. Lucrăm din 2018 cu metodologia ATOM, accelerat din 2022, cu procese identificate și documentate corect, măsurate, arhitectura de indicatori de performață, dashboarduri și responsabili clari.

Când vin trei crize simultan, un sistem de management bine proiectat și implementat devine esențial să reziști.

Liviu Șotre , CEO LIDAS:  „O fabrică nu își rambursează investiția prin vânzarea fabricii. O rambursează prin milioane de produse fabricate în fiecare zi. Dacă finanțăm industria ca pe un proiect imobiliar, nu vom construi niciodată o economie cu adevărat competitivă.”

De multe ori, investițiile industriale sunt analizate de bănci prin aceeași logică aplicată proiectelor imobiliare

România vorbește tot mai des despre reindustrializare, competitivitate și reducerea deficitului comercial. Cu toate acestea, marile investiții industriale private rămân excepții, nu regulă. Din experiența dumneavoastră, de ce se construiesc atât de puține fabrici în România comparativ cu potențialul pe care îl avem?

Liviu Șotre: Cred că România nu duce lipsă de antreprenori curajoși și nici de oportunități. Avem resurse agricole importante, acces la piața europeană, oameni competenți și o poziție geografică strategică. Ceea ce lipsește este un ecosistem care să înțeleagă specificul investițiilor industriale și să le susțină pe termen lung.  

O fabrică nu este un proiect care începe să producă rezultate imediat după inaugurare. Ea trece printr-o perioadă complexă de instalare, calibrare, testare tehnologică, certificare, dezvoltare de produse, formare a echipelor și câștigare treptată a pieței.

Acest proces poate dura luni sau chiar ani, iar în această etapă consumă capital înainte de a genera fluxurile de numerar necesare rambursării investiției.

Aici cred că apare una dintre marile neînțelegeri. De multe ori, investițiile industriale sunt analizate de bănci prin aceeași logică aplicată proiectelor imobiliare sau comerciale, unde recuperarea investiției urmează un alt model economic.

O fabrică nu își rambursează investiția prin vânzarea activului, ci prin milioane de produse fabricate și vândute în fiecare an.

În ultimii ani, această provocare a devenit și mai dificilă, pe fondul șocurilor economice succesive pe care le-am traversat cu toții. Multe proiecte au trebuit să fie adaptate din mers, cu costuri și întârzieri pe care nimeni nu le putea anticipa la momentul aprobării lor.

Europa vorbește astăzi despre reindustrializare, autonomie strategică și reziliență economică. Pentru România, aceasta este o oportunitate extraordinară.

Dar ea nu poate fi valorificată doar prin declarații. Avem nevoie de politici publice coerente, de un sistem financiar care să înțeleagă economia producției și de un parteneriat real între antreprenori, bănci și stat.

În definitiv, prosperitatea unei țări nu se măsoară doar prin cât consumă, ci prin cât este capabilă să producă, să inoveze și să exporte. Dacă vrem o Românie mai competitivă peste zece sau douăzeci de ani, trebuie să facem din investițiile productive o prioritate națională.

România exportă grâu și importă valoare adăugată

România este una dintre cele mai mari puteri agricole ale Uniunii Europene și, cu toate acestea, continuă să importe cantități importante de produse alimentare procesate, inclusiv produse de panificație congelată. Unde se rupe acest lanț economic?

Liviu Șotre: Aceasta este una dintre marile contradicții ale economiei românești. România produce suficientă materie primă pentru a hrăni zeci de milioane de oameni, însă o parte importantă din valoarea adăugată este creată în afara granițelor.

Exportăm grâu și importăm produse finite. Exportăm potențial și importăm valoare. Fiecare etapă suplimentară de procesare înseamnă tehnologie, cercetare, logistică, locuri de muncă mai bine plătite, taxe colectate în România.

În panificația congelată, această diferență este evidentă. Ani la rând, România a fost în principal o piață de desfacere pentru produse fabricate în alte state europene, în timp ce materia primă provenea adesea chiar din agricultura românească.  De aceea am considerat că investiția într-o capacitate industrială modernă nu este doar o oportunitate de afaceri. Este o investiție în capacitatea României de a produce mai multă valoare adăugată și de a reduce un deficit comercial care persistă de prea mulți ani.

De ce o fabrică de 100 milioane euro la Tulcea?

Mulți s-ar fi așteptat ca o investiție de asemenea dimensiuni să fie amplasată într-o zonă industrială consacrată din vestul țării sau în apropierea Bucureștiului. De ce ați ales județul Tulcea?

Liviu Șotre: Pentru că dezvoltarea României nu poate însemna doar dezvoltarea câtorva centre economice deja consolidate. Am ales Tulcea deoarece aici compania își are rădăcinile, oamenii și identitatea. Dar, privind retrospectiv, această alegere are astăzi și o semnificație strategică pe care, probabil, puțini o anticipau în momentul începerii investiției - județul se află la frontiera estică a Uniunii Europene și a NATO, iar asupra acestei dimensiuni revin puțin mai târziu.

În același timp, investițiile industriale de asemenea dimensiuni contribuie la dezvoltarea echilibrată a României. Nu putem avea o țară competitivă dacă investițiile mari se concentrează doar în câteva județe.

O fabrică modernă în Tulcea înseamnă sute de locuri de muncă, competențe noi, oportunități pentru furnizori locali și un motiv în plus pentru ca tinerii să își construiască viitorul acasă.

Astăzi, cred mai mult ca oricând că alegerea Tulcei a fost una corectă. Nu doar din perspectiva companiei, ci și din perspectiva interesului economic și strategic al României.

Cum construiești și pornești o fabrică când totul pare că se surpă în jur

Privind astăzi în urmă, pare că ați construit această investiție exact în perioada celei mai mari succesiuni de crize din ultimele decenii. A existat un moment în care ați crezut că proiectul nu va mai putea fi dus la capăt?

Liviu Șotre: Dacă mi-ar fi spus cineva, în momentul în care am început investiția, prin câte aveam să trecem, probabil că aș fi crezut că descrie scenariul unui roman, nu un plan de afaceri. Nicio analiză de risc nu lua în calcul suprapunerea unei pandemii globale, a blocării lanțurilor internaționale de aprovizionare, a exploziei prețurilor la materiale și utilaje, a crizei energetice și, în final, a unui război chiar la granița României. Totuși, exact aceasta a fost realitatea în care am construit fabrica. Unii m-au îndemnat să renunț.

Au existat perioade în care utilaje comandate cu luni înainte nu mai aveau termen cert de livrare.

Contracte semnate într-o anumită structură de cost deveneau, peste câteva luni, complet depășite. Materialele de construcții și echipamentele tehnologice se scumpeau într-un ritm greu de imaginat, iar fiecare întârziere genera alte costuri și alte întârzieri.

Cum reacționează un antreprenor când toate ipotezele pe care și-a construit investiția se schimbă?

Liviu Șotre: În acel moment nu mai gestionezi doar un proiect de investiții. Gestionezi incertitudinea. Fiecare decizie este luată fără să știi ce va urma peste o lună sau peste șase luni. Cu toate acestea, am luat decizia să continuăm.

Nu doar pentru că investisem deja resurse importante, ci pentru că eram convinși că România are nevoie de această capacitate de producție. Renunțarea ar fi însemnat pierderea unei investiții de peste 100 de milioane de euro, a unui proiect construit cu capital privat românesc, cu sprijinul statului și al fondurilor europene, într-un domeniu în care România înregistrează un deficit comercial semnificativ.

Paradoxal, cea mai dificilă perioadă nu a fost construcția propriu-zisă. A fost momentul în care fabrica era finalizată și trebuia să intre în exploatare. O investiție industrială nu începe să producă profit în ziua inaugurării, ca la investițiile imobiliare.

Urmează o etapă esențială de reglaje tehnologice, testare, certificare, dezvoltare de produse, formare a echipelor și câștigare treptată a pieței. 

Exact capitalul necesar acestei etape fusese consumat pentru a acoperi costurile suplimentare generate de crizele succesive.

Aici se află, de fapt, lecția cea mai importantă. O investiție industrială nu poate fi judecată doar prin prisma bilanțului unei anumite luni sau a unui grafic rigid de rambursare. Ea trebuie evaluată în funcție de capacitatea pe care o creează pentru următorii douăzeci sau treizeci de ani: locuri de muncă, exporturi, valoare adăugată, securitate alimentară și dezvoltare regională.

Dacă pierdem această perspectivă, riscăm să sacrificăm investiții strategice exact în momentul în care încep să genereze valoare pentru economie.

Dilema creditorilor: recuperarea cu orice preț a unei creanțe sau protejarea unei investiții?

Care credeți că ar trebui să fie rolul unui creditor atunci când finanțează o investiție industrială de asemenea dimensiuni?

Liviu Șotre: Creditorul are, în mod firesc, obligația de a-și proteja creanța. Nimeni nu contestă acest lucru. Însă, în cazul investițiilor industriale majore, cred că apare o responsabilitate suplimentară: aceea de a proteja și valoarea economică a activului care garantează acea creanță.

O fabrică modernă nu este doar un ansamblu de clădiri și utilaje. 

Valoarea ei reală este dată de capacitatea de a produce, de contractele comerciale pe care le dezvoltă, de echipă și de fluxurile economice zilnice.

Dacă această continuitate este întreruptă, valoarea economică a investiției poate scădea dramatic, iar recuperarea creanței devine, paradoxal, mai dificilă.
Din această perspectivă, creditorul și antreprenorul nu ar trebui să fie adversari.

Ei au, în esență, același obiectiv: ca investiția să ajungă la maturitate și să genereze suficiente venituri pentru a-și onora toate obligațiile.

Există momente în viața unei investiții când flexibilitatea este mai valoroasă decât accelerarea executării.

O reeșalonare bine fundamentată, un acord de tip standstill sau o restructurare temporară pot conserva valoarea activului și pot crește semnificativ șansele recuperării integrale a finanțării. În schimb, măsurile care întrerup activitatea unei investiții aflate încă în faza de maturizare pot afecta exact sursa din care creditorul urmează să își recupereze creanța.

Nu susțin că orice companie trebuie sprijinită indiferent de performanță. Ar fi greșit. Dar cred că trebuie făcută o diferență între investițiile fără perspectivă și cele care au demonstrat că sunt viabile operațional și comercial, dar care traversează o perioadă temporară de dezechilibru financiar cauzată de factori excepționali.

„În cazul nostru, un raport independent de audit a confirmat viabilitatea operațională a proiectului și a recomandat acordarea unei perioade de standstill pentru stabilizarea activității”.

Performanțele comerciale ulterioare au confirmat chiar o evoluție peste scenariile analizate. Într-o asemenea situație, întrebarea legitimă este dacă interesul tuturor părților - al creditorului, al companiei, al angajaților și al statului, nu este acela de a conserva o investiție strategică și de a permite acesteia să își atingă potențialul economic.

Cum credeți că măsoară un creditor succesul?

Liviu Șotre: Oare prin declanșarea rapidă a mecanismelor de executare sau prin recuperarea integrală și sustenabilă a creanței din activitatea unei companii viabile? Nu aș vrea să sune ca o acuzație. Este o întrebare de politică economică și de management al riscului.

Cred că marile investiții industriale trebuie privite prin prisma valorii pe care o creează pe termen lung. Atunci când o fabrică produce, creditorul își recuperează creanța, statul încasează taxe și impozite, angajații au locuri de muncă, iar economia câștigă capacități productive.

Aceasta este, în opinia mea, soluția care maximizează interesul tuturor.

România are nevoie de o nouă politică pentru investițiile industriale

Experiența LIDAS ridică o întrebare importantă. Dacă România își propune cu adevărat reindustrializarea și reducerea deficitului comercial, este suficient să ofere scheme de ajutor de stat pentru construcția fabricilor sau este nevoie de o abordare mai amplă?

Liviu Șotre: Cred că experiența ultimilor ani ne arată că finanțarea construcției este doar primul pas. O investiție industrială nu se încheie în ziua în care se taie panglica.

Atunci începe, de fapt, etapa în care investiția trebuie să demonstreze că poate produce, poate câștiga piețe și poate genera valoarea economică pentru care a fost construită. Din acest motiv, cred că România are nevoie de o politică industrială integrată, în care statul, instituțiile financiare și investitorii să privească investițiile productive ca pe active strategice pentru economie.

Nu vorbesc despre privilegii și nici despre tratamente preferențiale. Europa vorbește astăzi despre autonomie strategică, reziliență și reindustrializare. Aceste concepte nu pot rămâne doar în documente de strategie.

Ele trebuie să se reflecte în modul în care sunt evaluate și susținute investițiile care reduc dependența de importuri, creează valoare adăugată și consolidează competitivitatea economiei românești.

Cred că România ar putea analiza oportunitatea dezvoltării unui cadru de colaborare între autoritățile publice, sistemul bancar și investitorii privați pentru proiectele industriale de interes strategic. Nu pentru a transfera riscurile către stat, ci pentru a identifica soluții înainte ca dificultățile temporare să se transforme în pierderi permanente pentru toate părțile implicate.

Asta ar însemna un nou concept economic, o nouă abordare?

Liviu Șotre: Cred că asta ar fi normalitatea. Marile investiții industriale au nevoie nu doar de capital financiar, ci și de capital răbdător. Adică de finanțatori și instituții care înțeleg că valoarea unei fabrici se construiește în timp.

O economie care nu are capital răbdător va construi puține fabrici și va importa prea multă valoare adăugată.
În cazul unor investiții majore, succesul nu aparține exclusiv antreprenorului. Înseamnă taxe plătite la buget, locuri de muncă stabile, dezvoltarea furnizorilor locali, reducerea deficitului comercial și consolidarea rezilienței economice a României. 

Experiența LIDAS arată că nu este relevantă recuperarea imediată a unei creanțe, ci salvarea unei capacități de producție care generează valoare decenii

Dacă mâine ați avea ocazia să propuneți schimbări Guvernului, sistemului bancar și instituțiilor publice, care ar fi cea mai importantă?

Liviu Șotre: Cred că prima lecție este că România trebuie să înceapă să privească marile investiții industriale ca pe investiții strategice, nu doar ca pe proiecte economice individuale.

O fabrică modernă produce locuri de muncă stabile, formează specialiști, dezvoltă furnizori locali, reduce deficitul comercial, generează venituri constante la buget și consolidează reziliența economică a țării. În actualul context european și regional, marcat de competiția globală, de războiul din Ucraina și de nevoia de securitate alimentară și economică, aceste investiții au o valoare care depășește interesul legitim al acționarilor.

Cred că România are nevoie de un parteneriat mai matur între investitori, creditori și stat. Fiecare are un rol diferit, dar obiectivul ar trebui să fie comun: succesul investiției. Antreprenorul investește capital și își asumă riscul, creditorul finanțează dezvoltarea și urmărește recuperarea creanței, iar statul urmărește dezvoltarea economică, locurile de muncă și veniturile bugetare.

Atunci când o investiție este viabilă și afectată de factori excepționali, aceste interese nu sunt în conflict, ci converg.

Poate că este momentul să discutăm despre un cadru instituțional prin care proiectele industriale de importanță strategică să poată fi analizate împreună de autoritățile competente, instituțiile financiare și investitori înainte ca dificultățile temporare să degenereze în situații ireversibile. Nu pentru a transfera riscurile către stat și nici pentru a crea privilegii, ci pentru a identifica soluțiile care protejează cel mai bine interesul economic al tuturor.

Experiența noastră arată că uneori cea mai mare valoare nu este recuperarea imediată a unei creanțe, ci conservarea, salvarea unei capacități de producție care poate genera valoare timp de decenii. Dacă o investiție viabilă continuă să funcționeze, câștigă creditorul, câștigă statul, câștigă angajații și câștigă economia românească.

Securitate economică este complementară securității militare

Pandemia, războiul din Ucraina și competiția globală au arătat că reziliența unei țări nu depinde doar de capacitățile sale militare, ci și de capacitatea de a produce alimente, energie, medicamente și alte bunuri esențiale. Credeți că România privește astăzi investițiile industriale și prin această perspectivă?

Liviu Șotre:Cred că începem să conștientizăm această schimbare, dar încă nu am integrat-o pe deplin în modul în care luăm decizii economice.

Ani la rând am privit investițiile exclusiv prin prisma rentabilității financiare imediate. Astăzi înțelegem că există investiții care generează și un alt tip de valoare: reziliență economică, securitate alimentară, stabilitate socială și capacitatea unei țări de a funcționa în perioade de criză.

Pandemia ne-a arătat cât de vulnerabile pot deveni lanțurile globale de aprovizionare. Războiul din Ucraina a demonstrat că proximitatea conflictelor schimbă prioritățile economice și că statele trebuie să își poată asigura producția de bunuri esențiale.

În acest context, investițiile productive capătă o dimensiune strategică. Nu mai reprezintă doar succesul unei companii, ci contribuie la capacitatea unei economii de a rezista, de a se adapta și de a crea prosperitate pe termen lung.

Menționam mai devreme poziția geografică a Tulcei - cred că acesta este contextul potrivit s-o dezvolt.

Amplasarea unei investiții de asemenea anvergură în acest județ are o semnificație care depășește granițele unei decizii de afaceri. Tulcea se află la frontiera estică a Uniunii Europene și a NATO, în proximitatea Republicii Moldova, a Ucrainei și a Mării Negre. Dezvoltarea unor capacități industriale moderne într-o asemenea regiune contribuie atât la dezvoltarea echilibrată a României, cât și la consolidarea rezilienței economice într-o zonă cu importanță strategică evidentă.

Cred că este momentul ca România să vorbească mai mult despre securitate economică. Nu ca alternativă la securitatea militară, ci ca o componentă complementară a acesteia. O economie care produce, inovează și exportă este o economie mai puternică, mai stabilă și mai greu de vulnerabilizat.

România are nevoie de mai multe fabrici, dar și de o nouă cultură a performanței

Dacă un tânăr antreprenor ar veni astăzi la dumneavoastră și v-ar spune că își dorește să construiască o fabrică în România, ce sfat i-ați da?

Liviu Șotre: Primul meu răspuns ar fi să nu renunțe la visul lui. România are nevoie de oameni care construiesc, care produc și care au curajul să creeze valoare aici, acasă. Dar i-aș spune și că, în economia de astăzi, nu mai este suficient să fii un bun antreprenor.

Trebuie să construiești o organizație capabilă să învețe continuu și să urmărească excelența în fiecare etapă a dezvoltării sale.
Concurăm cu organizații din întreaga lume, multe dintre ele dezvoltate de zeci de ani în jurul unor modele consacrate de management al performanței.

Diferența o face tot mai puțin costul și tot mai mult calitatea managementului, capacitatea de inovare, cultura organizațională și disciplina execuției.

Din acest motiv, la LIDAS am decis să investim nu doar în tehnologie, ci și în excelența managerială. Suntem implicați în România Performance Excellence Program (RPEP), un program inspirat din modelul american Malcolm Baldrige Performance Excellence Framework.

Considerăm că performanța unei companii nu este rezultatul întâmplării, ci al unui sistem de management construit riguros, bazat pe leadership, orientare către client, dezvoltarea oamenilor, măsurarea rezultatelor și îmbunătățirea continuă.

Experiența Statelor Unite arată că organizațiile performante nu apar doar datorită capitalului sau tehnologiei. Ele apar acolo unde există o cultură a excelenței și un cadru care încurajează organizațiile să învețe permanent, să se evalueze obiectiv și să își crească maturitatea managerială. 

Cred că acesta este unul dintre marile avantaje competitive ale economiei americane și unul dintre motivele pentru care modelul Baldrige este studiat și adaptat în numeroase țări.

Dacă ar trebui să las un singur mesaj generației care vine, acesta ar fi simplu: construiți cu îndrăzneală, dar conduceți cu excelență. Fabricile, tehnologia și investițiile pot fi cumpărate. Cultura performanței se construiește în timp și devine avantajul competitiv pe care nimeni nu îl poate copia. Cred că viitorul României depinde nu doar de câte investiții vom atrage, ci și de cât de bine vom învăța să le conducem.

Reportaj  susținut de Fundația Națională a Tinerilor Manageri – FNTM.