E lesne de probat că Rusia şi China reprezintă pericole majore pentru civilizaţie. Regimul Putin nu e doar profund imoral, ci agresiv, expansiv şi complice la crimele în masă din Siria, precum şi cel mai important violator al dreptului internaţional, după cum s-a văzut în Ucraina.
China, la rândul ei, nu ameninţă direct doar libertatea oamenilor din Hongkong şi statutul special al fostei colonii britanice. Beijingul pune în pericol secretul comunicaţiilor occidentale, prin Huawei. În plus, a instituit un sistem de control total al cetăţenilor Imperiului de Mijloc.
Mai grav, sub mantia şi pretextul ”reeducării”, pare, vai, a practica în rândul opoziţiei, al adepţilor Falun Gong, al tibetanilor şi al uigurilor, conform unor cercuri bine informate, şi chinezificarea, şi prelevarea de organe ale deţinuţilor în scopuri comerciale, şi genocidul, ”medical” sau nu.
Totuşi, de ziua dictatorului chinez, omologul său rus, Putin, l-a felicitat, calificându-l în Tadjikistan pe Xi Jinping drept ”prieten”. Or, spune-mi cu cine te-nsoţeşti ca să-ţi spun cine eşti. Cine e, deci, Putin? Un autocrat infect. Dar unul capabil încă să uimească.
Liderul de la Kremlin i-a surprins recent pe mulţi, ordonând punerea în libertate şi exonerarea jurnalistului Ivan Golunov, arestat pe bază de probe trucate de poliţie, după ce ziaristului i se plantaseră droguri în locuinţă.
Ce l-a determinat pe ţar să acţioneze astfel? Golunov nu e un disident. Ca jurnalist n-ar fi încercat, potrivit unor colegi, ”să demaşte regimul”, ci doar să investigheze nefăcutele mafiote ale unor politicieni şi funcţionari publici (de rang secund) căpătuindu-se prin afaceri extrem de rentabile ”cu cimitirele, cu Biserica, pompele funebre şi materialele de construcţii”.
Plantarea de droguri în locuinţele opozanţilor ruşi e o practică veche şi bine documentată. Şi sub comunişti, disidenţii ca Babu Ursu erau reţinuţi de preferinţă pe bază de acuze false de delicte de drept comun, pe care inculpaţii de regulă nici în vis nu le comiseseră.
Cum li se putea ţine piept, atunci, tiraniilor? Prin instrumente de presiune externă. Azi, situaţia s-a ameliorat. Regimuri antidemocratice aparent atotputernice, precum cele de la Moscova şi Beijing, manifestă o slăbiciune involuntară. E o slăbiciune iscată de falsele lor pretenţii democratice şi de ipocrizia uşor de devoalat a presupusului lor respect faţă de lege.
De această anemie popoarele împilate pot profita, prin organizarea, cu ajutorul reţelelor sociale, a unei opoziţii hotărâte, în stare să lanseze proteste ample şi vizibile. Iată lecţia ultimelor zile de manifestaţii ruseşti şi chinezeşti. Intensitatea indignării generate de clivajul dintre pretenţii şi realităţi, de frica de o continuă deteriroare a libertăţii, n-a rămas fără efect.
Siliţi de opoziţii ferm decise, tiranii au dat înapoi la Moscova şi la Hongkong, unde şefa guvernului de obedienţă chineză a anunţat suspendarea temporară a procesului legislativ menit să impună extrădarea, în China, a prezumtivilor ”delincvenţi”.
O vorbă englezească afirmă că e, probabil, raţă, ceea ce arată a raţă, înoată ca o raţă şi măcăne ca o raţă. Ei bine, în condiţiile globalizării şi a societăţii informaţionale, nu orice regim de vocaţie totalitară poate fi oriunde şi oricând ce pare, ori acţiona în permanenţă în conformitate cu firea sa, reclamând sistematice persecuţii, oprimări, crime şi represiuni.
Spre a contracara deteriorări de proporţii ale propriei imagini şi popularităţi, sub imperiul unor valuri de proteste iscate de spaima tot mai puternică de arbitrariul statelor poliţieneşti, autocraţii, dictatorii şi liderii totalitari se văd, uneori, nevoiţi să facă hatâruri. Uneori sunt aparente.
Alteori e vorba de concesii reale. Oricât ar părea de ample, aceste favoruri nu trebuie nici supraestimate, nici confundate cu manevre tactice de fabricare a unor falşi oponenţi şi disidenţi sau cu amânarea, pentru momente mai propice, a unor măsuri vădit impopulare, adoptate pripit de ciracii liderului suprem.
Succesul suprinzător al protestelor opoziţiei din Rusia şi China ţine, parţial, nu doar de frapanta spontaneitate, intensitate şi amploare ale manifestaţiilor, ci şi de necurmata lor vizibilitate în Occident.
În context, sunt tragice şi greu explicabile îndelungatul dezinteres, orbirea, ori tăcerea complice a mediilor apusene faţă de crimele comise de tiranii răsăritene, fie pe plan domestic, fie în ţări invadate şi controlate de ele, ca Siria.
Indiferenţa acestor medii face casă bună cu interese economice şi cu laşitatea Consiliului Europei, care a cedat recent şantajului Moscovei şi a admis anularea sancţiunilor impuse, pe drept, Rusiei, după invadarea Ucrainei.
În cazul uigurilor, bunăoară, e o nepăsare criminală şi cu atât mai dificil de înţeles cu cât mediile cu pricina sunt extrem de ferme în a condamna încălcarea drepturilor minorităţilor musulmane, oriunde s-ar înregistra ele.
Un aşa-numit ”Tribunal pentru China” s-a instituit, între timp, la Londra, în urma eforturilor unor avocaţi specializaţi în drepturile omului, care ar vrea să clarifice, între altele, diferenţa dintre cele doar "zece mii" de recoltări de organe anunţate oficial de chinezi şi cele o sută de mii raportate de spitale.
China comunistă, care nu recunoaşte această Curte Internaţională, şi-a sporit încercările de intimidare a refugiaţilor sau criticilor care, în Occident, insistă să protesteze contra regimului totalitar de la Beijing şi să reziste cailor săi troieni, informaţionali, financiari şi culturali.
E timpul ca Vestul să se reinventeze şi să se reunească spre a-şi face auzit glasul. Singurul, de altfel, pe care-l înţeleg tiranii: glasul clar şi răspicat al fermităţii.
