Mesajul transmis de Radu Roșian pe pagina sa de Facebook:
"După 38 de zile infernale !
Sunt cei care nu cred în Covid! Foarte bine, au dreptate, n-ai cum sa-i lămurești!
Sunt cei care cred că Covidul este o mică răceala! Foarte bine, au dreptate , 90% așa scapă! Suflă nasul de două ori și după 14 zile sunt negativi!
Dar sunt și 10%, pe care Covidul îi prinde cu sistemul imunitar praf (pneumonie, diabet, hipertensiune, alte boli mai grave). Pe ăștia ne pune la pământ ! Virusul ne ia organele și ni le toaca!
Sunt pozitiv din 10 octombrie și m-am negativat în 18 noiembrie.
38 de zile lungi, grele, uneori infernale.
După o săptămâna de tratament la Cugir în care am tratat pneumonia și am luat antivirale, am cerut să plec acasă în izolare deși eram pozitiv. Am citit eu peste tot că în 14 zile, virusul trece. Am avut într-un fel dreptate să cer să plec fiindcă la infecțioase la Cugir condițiile sunt absolut infernale. Saloane și bai mizerabile (mă refer la dotare și stare, nu la curățenie), paturi care erau atât de incomode încât parcă seara îți ziceau: hai sa-ți batucesc un pic carnea pe tine, musiu!
Am aflat că între timp au mutat infecțioasele în partea renovată a spitalului. Bravo lor!
Nu pot să zic nimic rău de Florin Arion sau doctorița Medrea Oana. Au făcut pentru mine maximul posibil în condițiile date. Teste, radiografii, CT, tratament!
Acasă am stat trei zile în izolare, în a 4-a am făcut febră și în a 5-a dimineața - 24 octombrie - n-am mai putut să respir.
Am dat telefon la 112 și a venit salvarea cu oxigen și m-a dus la spital la Cugir. Și de acolo la UPU Spitalul Județean Alba.
Diferența între Spitalul Județean și cel din Cugir este de nedescris. La UPU este ca într-o hală de producție. Dotare serioasă. Tot personalul se mișcă ca pe spargă. Profesionalism. Asta a fost impresia mea.
A aflat Ion Dumitrel de starea mea și a vorbit la Terapie Intensiva. Acest om a vorbit zilnic cu doctorii, s-a interesat să am tratamentul cel mai bun, mi-a scris zilnic mesaje de încurajare. Fara el, eram pa! Împreuna cu Hațegan Marius și Alexandru Peres, mi-au arătat ce înseamnă prieteni. Vechi , adevărați.
Nu mai am milimetru de piele neînțepat pe mâini. Injecții, branule, analize zilnice de sânge. Zeci sau sute de injecții. Nici nu mai știu. Sunt vânăt peste tot.
După astea trei săptămâni am rămas cu un pic de carne pe mâini și piciorușe sub pielea fleșcăită. Fața căzută. Pielea uscată de la lipsa soarelui. Mintea zdruncinată de la singurătate. Singur 24 de ore. Înmulțit cu atâtea zile. Noroc că exista și oameni care mi-au scris mesaje zilnic. S-au interesat cum mă simt. La un moment dat îmi doream să mă lase în pace fiindcă mă întrebau toți: nu ești mai bine? Când ieși? Și nu eram. Nu știam când scap! Eram singurul căruia testele îi ieșeau pozitive. Pe oamenii ăștia îi țin minte. Pe toți. Pe restul, i-am șters din memorie. Sunt unii pe care i-am crezut prieteni/ prietene, dar nu mi-au dat un mesaj de îmbărbătare. Așa suntem toți. Prieteni de suprafață. Pe interese. Și câțiva adevărați. Pe ăia o să-i păstrez în memorie.
Astăzi o să mă mute într-o secție civilă a spitalului județean. Nu m-am recuperat cu oxigenul. Încă am nevoie de mască. De aia mică. Ușoară. Și trebuie să continui tratamentul pentru rinichi. Dar parcă altfel sună: a fost transferat de la ATI.
Asta este mica poveste a unui om care s-a convins de existența Covidului. De perfidia acestui virus care cauta orice organ mai puțin sănătos pe care să-l atace.
Mâncați sănătos. Faceți exerciții fizice cât mai puteți. Ferți-vă de răceli. Dacă veți lua virusul să puteți lupta mai bine decât am luptat eu!
Aștept cu încredere, cu optimism, săptămâna ce urmează. Pot fi și săptămâni. Vreau să plec recuperat!"
Am aflat că între timp au mutat infecțioasele în partea renovată a spitalului. Bravo lor!
Nu pot să zic nimic rău de Florin Arion sau doctorița Medrea Oana. Au făcut pentru mine maximul posibil în condițiile date. Teste, radiografii, CT, tratament!
Acasă am stat trei zile în izolare, în a 4-a am făcut febră și în a 5-a dimineața - 24 octombrie - n-am mai putut să respir.
Am dat telefon la 112 și a venit salvarea cu oxigen și m-a dus la spital la Cugir. Și de acolo la UPU Spitalul Județean Alba.
Diferența între Spitalul Județean și cel din Cugir este de nedescris. La UPU este ca într-o hală de producție. Dotare serioasă. Tot personalul se mișcă ca pe spargă. Profesionalism. Asta a fost impresia mea.
A aflat Ion Dumitrel de starea mea și a vorbit la Terapie Intensiva. Acest om a vorbit zilnic cu doctorii, s-a interesat să am tratamentul cel mai bun, mi-a scris zilnic mesaje de încurajare. Fara el, eram pa! Împreuna cu Hațegan Marius și Alexandru Peres, mi-au arătat ce înseamnă prieteni. Vechi , adevărați.
În 24 octombrie la ora 18 eram într-un salon la izolare, în transfer de la UPU spre ATI. La ora 19:30 trebuia să vină să mă ducă să mă lege la oxigen la ATI și să încep tratamentul cu antibiotice și antivirale.
Și-au început! Niște gheare reci au început să mă sugrume. Să-mi taie respirația. Am fost sigur că nu scap. Dar primisem un mesaj de la copil că se gândește la mine și-i este frică pentru mine. În ora aia în care ghearele mă strângeau nemilos de gât am repetat într-una: Flavius, Flavius, Flavius. Aproape până la inconștiență! Și-am reușit să rezist până m-au legat la aparatul de oxigen, cu masca pe toată fața! Asta a fost salvarea mea. Eram nedormit de 72 de ore. Nemâncat și nebăut de 48 de ore. Avem un organism care lupta cu limita, fără să ne dam seama de unde atâta putere. Mi-a spus fina mea, dr. Ramona Gheorghe, că de fapt au urmat 36 de ore critice. Pe muchie. Ramona a fost împreuna cu Ion Dumitrel una dintre cei care au vegheat asupra mea. Au urmat aproape trei săptămâni de ATI. Cu zile lungi în care stăteam și 15 ore pe zi în perfuzii. Și ma uitam, pic , pic , pic. Picura și nu se mai termina. Și urma alt tub și alt tub. Câte 6-7 pe zi .
Nu mai am milimetru de piele neînțepat pe mâini. Injecții, branule, analize zilnice de sânge. Zeci sau sute de injecții. Nici nu mai știu. Sunt vânăt peste tot.
După astea trei săptămâni am rămas cu un pic de carne pe mâini și piciorușe sub pielea fleșcăită. Fața căzută. Pielea uscată de la lipsa soarelui. Mintea zdruncinată de la singurătate. Singur 24 de ore. Înmulțit cu atâtea zile. Noroc că exista și oameni care mi-au scris mesaje zilnic. S-au interesat cum mă simt. La un moment dat îmi doream să mă lase în pace fiindcă mă întrebau toți: nu ești mai bine? Când ieși? Și nu eram. Nu știam când scap! Eram singurul căruia testele îi ieșeau pozitive. Pe oamenii ăștia îi țin minte. Pe toți. Pe restul, i-am șters din memorie. Sunt unii pe care i-am crezut prieteni/ prietene, dar nu mi-au dat un mesaj de îmbărbătare. Așa suntem toți. Prieteni de suprafață. Pe interese. Și câțiva adevărați. Pe ăia o să-i păstrez în memorie.
Astăzi o să mă mute într-o secție civilă a spitalului județean. Nu m-am recuperat cu oxigenul. Încă am nevoie de mască. De aia mică. Ușoară. Și trebuie să continui tratamentul pentru rinichi. Dar parcă altfel sună: a fost transferat de la ATI.
Asta este mica poveste a unui om care s-a convins de existența Covidului. De perfidia acestui virus care cauta orice organ mai puțin sănătos pe care să-l atace.
Mâncați sănătos. Faceți exerciții fizice cât mai puteți. Ferți-vă de răceli. Dacă veți lua virusul să puteți lupta mai bine decât am luptat eu!
Aștept cu încredere, cu optimism, săptămâna ce urmează. Pot fi și săptămâni. Vreau să plec recuperat!"
