CEL MAI CITIT INTERVIU Caramitru: „Șase oameni din fosta Securitate au ajuns în fruntea PSD“ VIDEO

DE Ramona Ursu , Flavia Drăgan | Actualizat: 31.12.2018 - 09:57

Newsweek încheie 2018, în care pentru prima dată în istoria de 85 de ani a prestigioasei publicații americane a apărut o ediție românească, cu clasamentul celor mai citite articole din revistă. Interviul cu Ion Caramitru, publicat pe 21 decembrie, a stârnit interesul cititorilor.

SHARE

Ion Caramitru (76 de ani), directorul Teatrului Național și unul dintre cei care au participat la Revoluția din 1989, a povestit, pentru Newsweek România, despre momentele tensionate de atunci, dar și despre cum foști ofițeri din Securitate au ajuns în structurile înalte ale PSD.

Newsweek România: În 21 decembrie 1989, ați plecat de acasă și v-ați mai întors abia după trei zile. Cum ați ajuns în mijlocul Revoluției? 

Ion Caramitru: Mă întorsesem de la Cluj, unde fusesem invitat de mai mulți profesori universitari să particip la o întâlnire legată de Mihai Eminescu. Se împlineau o sută de ani de la moartea poetului. Am ajuns la Cluj spre ora prânzului, în 20 decembrie, așteptat fiind în aeroport de profesorul
Stănescu. Începuse, cum bine știm, mișcarea de la Timișoara, despre care auzisem doar frânturi. M-a luat cu maşina un domn care tocmai se întorsese de la Timișoara și care a povestit cu lux de amănunte ce se întâmpla acolo. Am ajuns la rectorat, pentru că profesorul Stănescu mi-a spus că rectorul nu e de acord să mai facem întâlnirea cu studenţii, speriat fiind de ce se întâmpla în acele zile sau, poate, chiar primise dispoziţii în sensul ăsta. Am stat de vorbă cu el și am reuşit să îl conving să facem întâlnirea, spunându-i că, altfel, ar fi o gafă și mai mare. A fost un eveniment extrem de puternic, sub imperiul a ceea ce era la Timişoara. Seara, la hotel, am prins la radio emisiunea Europei Libere, în care se relata în amănunt ce se întâmpla la Timișoara.

Când ascultați acea emisiune, vă gândeați că va pica regimul? 

Da, am sperat în acele momente. N-am mai putut sa dorm nici cinci minute, eram disperat să ajung la Bucureşti. Am aterizat la Bucureşti spre prânz. Maşina o lăsasem în parcarea Aeroportului Băneasa, iar când am ajuns la ea, am dat drumul la radio, unde era discursul lui Ceaușescu. Am ieşit în trombă din parcare, dar nu am putut face la stânga, spre oraș, pentru că, din dreapta, veneau trei autocare pline de uslași, într-o viteză maximă. M-am plasat în urma lor, mai erau două maşini și toată lumea făcea gesturi de la volan, încercând să înțeleagă ce se întâmplă. La un moment dat, cele trei autobuze s-au despărțit. Unul a luat-o direct pe Ana Ipătescu, altul, la stânga, ulterior am aflat că a intrat spre Dorobanți, iar celălalt a intrat pe Calea Victoriei. Era clar că se duceau într-un loc unde puteau înconjura ceva. Locuiam în Piaţa Romană și, când am ajuns acasă, mi-am pus repede un trening, o vestă de ski, tenişi în picioare și am dat să plec. Mama m-a prins de mână și mi-a spus: „Unde te duci, ești nebun? Ai doi copii şi soţia ta e însărcinată cu al treilea“. Am avut un moment de panică, dar nu puteam să nu plec. Am întrebat-o pe Micaela, soția mea, dacă mă lasă. S-a uitat lung la mine și mi-a făcut un gest cu mâna, ca semn să mă duc. Mama țipa după mine să sun acasă din oră în oră și, din fugă, am apucat să-i promit asta. Aria unde am stat a fost cea de la Piaţa Romană, cu baricada făcută de TAB-uri şi de militari, care bloca bulevardul ca să nu se poată face joncţiunea cu baricada de la Universitate. 

Care era atmosfera?

Oamenii erau foarte agitați. Era un maior la comanda celor trei TAB-uri puse de-a curmezișul străzii, care mă implora să plec. Mă cunoștea. 

De ce vă implora să plecați? 

Mi-a zis: „Dacă primim ordin să tragem, vom trage“. „Cum o să trageți, sunteți nebuni? Uite ce e aici, sunt mulți copii, tineri. O să ne împuști pe toți? N-o să trageți!“, i-am spus. La care îmi zice: „Ia uitați-vă ce e în spate!“. În spatele TAB-urilor erau militari în termen cu uniforme de Armată. În spatele lor, vreo două rânduri de militari în termen cu uniforme de Securitate. În spate, în civil, probabil agenți de Securitate. Evident, n-am plecat. În noaptea aia, au făcut mai multe mişcări de trupe. Erau și agenți în civil, care treceau pe lângă mine și-mi spuneau: „Pleacă de aici, că e nenorocire!“ Erau agitatori. 

Erau de la Securitate?

Bănuiesc că da. Apoi, au venit uslași, care au blocat Piața Romană. Au stat vreo oră, după care au fost retraşi. Ulterior, din câte am citit, am aflat că generalul Stănculescu i-a retras. În noaptea aceea, din mulțime mi s-a spus că vor să mă aresteze și am fugit în blocurile de alături la cineva care lucra în cinematografie și pe care îl cunoșteam. M-a primit în casă, după care, speriat, m-a implorat să plec, aflând de la mine de ce trebuia să mă ascund. Am ieşit pe un balcon, am scăpat, ca să zic aşa. Dimineaţă, Piața Romană începuse să se aglomereze, pentru că era multă lume care lucra în zonă. 

Oamenii se duceau la serviciu, ca într-o zi normală. 

Da, doar că toată lumea știa ce se întâmplă. La ora 10 fix, am dat telefon acasă, din fața Cinematografului Studio. Mi-a răspuns mama și mi-a spus că e ceva la televizor. Am rugat-o să pună receptorul la televizor și am auzit declarația lui Ceaușescu, care anunța că a instaurat starea de necesitate și anunța despre trădătorul Milea că s-a sinucis. Atunci, am fugit la maiorul cu care vorbisem și i-am spus: „Vedeți că nu mai aveți ministru, l-au omorât ăștia. L-au sinucis“, cum se zice în glumă. „Nu e adevărat“, mi-a zis. „Acum spune la televizor“, îi zic. S-a lăsat în TAB, probabil că a sunat dinăuntru, a ieșit, l-am văzut plângând, dar nu așa oricum, ci cu pânză de lacrimi, și-a aruncat chipiul și mi-a zis: „Nu știu ce să fac, nu mai am comandant, mă pun la dispoziția dumneavoastră. Ce facem?“. În spate, nu mai era nimeni, dispăruseră toți. „La televiziune!“, am zis spontan. În capul meu era să se anunțe ce s-a întâmplat. Toate cele trei TAB-uri s-au aliniat și s-a plecat înainte, pe bulevard, spre televiziune, cu toată lumea care se îmbrățișa pe stradă. Am ajuns în fața Parcului Herăstrău, unde maiorul mi-a spus că au primit ordin să se retragă la garnizoană. Am mers pe jos, mai departe, spre TVR. 

Ce ați găsit la televiziune? 

La intrarea în Studioul 4 era un gradat în uniformă de Securitate, înspăimântat. Voia să salute lumea, dar nu putea să-și potolească mâna, care tremura la chipiu. Am intrat, ne-am îmbrățișat cu echipa de transmisie, m-am întâlnit și cu Mircea Dinescu. Mi s-a spus de către operatori că nu este energie electrică pentru a putea transmite. Era o agitație înnebunitoare. Ceaușescu era liber, fugise cu elicopterul, dar nu știa nimeni dacă se mai întoarce sau nu, dacă ne ia gâtul sau nu. Ulterior, când s-a făcut analiza celor care se aflau în Studioul 4, s-a aflat că printre ei erau și securiștii televiziunii, iar unii chiar își puseseră brasarde de revoluționar și jucau la două capete. Dacă revenea Ceaușescu, aveau dovada că noi am fost acolo și ne luau. Dacă nu, vor fi considerați revoluționari, ceea ce s-a și întâmplat și, acum, o bună parte dintre ei au și certificate. Toată lumea era supraexcitată și cu spaima morții în spate, dar fericită. Noi nu am știut că, de fapt, era energie electrică, dar cameramanii primiseră ordin în căști să ne filmeze pe toți. 

Cine le-a dat ordinul? 

Conducerea TVR. Toată secvența cu noi în studio a fost filmată și difuzată în 1990, ca un fel de motto, în primul episod al serialului „Revoluția în direct“, făcut de TVR. Doar că scenele acelea haotice cu noi, când nu știam că suntem filmați, au fost difuzate fără niciun fel de explicații. Acolo s-a întâmplat, ceea ce pe urmă a fost speculat de Vadim Tudor, scena în care eu aș fi spus: „Mircea, fă-te că lucrezi!“. Uitându-mă în jur și necunoscând pe nimeni decât pe Dinescu, l-am implorat să scrie ceva. El, la fel de surescitat, avea un carnet și a început să scrie ce-i ziceam. Apoi, ni s-a spus că a venit curentul electric și că putem transmite. Dinescu și-a uitat carnetul, l-am luat eu și i-am spus: „Mircea, arată că lucrezi!“, ca să-l potolesc, adică să arate ce scrisese. De la „arată că lucrezi!“ la „fă-te că lucrezi!“ este o diferență mare, dar mi-am asumat că așa a intrat în folclor! 

Ion Caramitru și Mircea Dinescu, în Studiol 4 al TVR, anuțând victoria împotriva dictatorului Ceaușescu

Ce voiați să transmiteți la TVR?

Că am scăpat. Că Armata a pactizat cu Strada, că a fost limpede că dispariția generalului Milea a fost pusă la cale de Ceaușescu și că dictatorul este la pământ. Începuse a se striga „Jos comunismul!“, ceea ce m-a bucurat mai mult decât orice, apropo de faptul că, apoi, mi s-a reproșat că am strigat asta și că populația se ridicase doar contra lui Ceaușescu, ceea ce era o minciună sfruntată. 

În studio erau aduse bilețele, care se citeau pe post. Ce era cu ele?

Am primit și eu multe. Jos se făcuse un punct format din parașutiști, care nu mai lăsau oameni în TVR, decât sub control. De jos, veneau bilețele. A rămas una dintre cele mai triste amintiri ale acelor ore, când mi s-a reproșat, puțin mai târziu, de către Corneliu Coposu, că mi-a trimis un bilet ca să fie lăsat să intre, să vorbească, iar eu nu i-am dat curs. I-am spus, atunci, speriat de prostia mea, dacă era adevărat, că habar nu aveam, la ora aia, cine este Corneliu Coposu. Nu știusem niciodată. Nu m-a crezut. Abia după moartea lui, la o emisiune a lui Iosif Sava, am putut să spun că aflasem că în biroul în care se aflau Iliescu, Brucan, Bârlădeanu și alții, a venit un parașutist care a adus un bilețel și le-a spus că e un domn Coposu, care vrea să intre și să vorbească.

"Cei care voiau să vină la putere trebuiau să-și capete o legitimitate pe care nu o aveau"
Ion Caramitru

Așa cum am aflat mai târziu că ar fi scris Petre Roman în cartea lui cu amintiri de la Revoluție, Brucan a sărit ca ars și a spus: „Coposu? Niciodată!“ A doua zi după emisiune, am primit un fax cu antet tipărit „Silviu Brucan“, în care scria: „Stimate domn, v-am urmărit în emisiune cu domnul Sava, în care ați pomenit despre povestea cu Corneliu Coposu. Vă recomand să citiți cu atenție cartea lui Petre Roman, unde el relatează că Bârlădeanu a sărit în sus și a spus să nu intre Coposu, nu eu. Vă rog să faceți rectificarea de rigoare“. Deci nu ajunsese la mine biletul, dar Coposu murise deja, adevărul nu l-a mai aflat. A fost unul dintre motivele pentru care am ezitat, câteva luni, să-mi depun adeziunea de a deveni membru al PNȚCD. A fost un domn cu o conștiință de o valoare unică și îmi pare că nu am putut lămuri acest lucru mai devreme. 

În 22 decembrie, v-ați adresat populației și din curtea TVR. Cine mai era acolo?

A apărut și Sergiu Nicolaescu, un personaj de tristă amintire. Știam exact ce-i poate pielea, ce servicii a făcut partidului în calitate de secretar al organizației de bază a Studioului București. Era un tovarăș cu foarte bune prestanțe comuniste și cu foarte multe servicii aduse PCR. Ulterior, când am spus că revoluția la care am participat eu n-a reușit, ci aia la care a participat Sergiu Nicolaescu, aveam în spate o explicație. Eu am participat la o revoluție anticomunistă 100%, iar ei au participat la o schimbare de lider comunist cu alți lideri comuniști. Am fost păcăliți cu toții. 

Ce credeți că s-a întâmplat după 22 decembrie? Ceaușescu deja fusese prins, însă s-a continuat să se tragă, iar numărul morților a fost mai mare decât în primele zile. 

Cei care voiau să vină la putere trebuiau să-și capete o legitimitate pe care nu o aveau. Ieșise Iliescu pe stradă contra lui Ceaușescu? Ieșiseră Verdeț și cei care au încercat să facă guverne? Nu. Din contră, ei erau în birouri. Au vrut să vină la putere, dar era nevoie să fie găsite modalități de a-și câștiga legitimitatea. Iliescu reprezenta aripa anticeaușistă din PCR. Pornind de la faptul că se știa că Ceaușescu e bolnav, vorbindu-se despre succesiune, existau două zvonuri. Primul: Nicu Ceaușescu, băiat bun, bețivan, curvar. Se zicea că, dacă vine ăsta, o să putem și noi să bem mai mult, să avem gagici mai multe. Al doilea zvon: Iliescu, comunistul cu față umană, vorbitor bun, mai libertin, să zicem, dar care era viitorul în cadrul puterii comuniste, nu a alteia. Ori, odată schimbat violent regimul, toate instituțiile - Securitatea, Armata, nomenclatura de partid de grad doi sau trei - s-au temut de moarte. Cine putea să le garanteze și viața, și viitorul? Unul de-al lor, cu care să poată face joncțiunea, ceea ce au și făcut. Mă uitam cu stupoare cum în biroul lui Iliescu de la CFSN erau cozi de militari care intrau maiori și ieșeau colonei, intrau colonei și ieșeau generali. Iar Securitatea a fost salvată complet, oamenii ei transferați în Armată. Cine a fost în Piața Universității și a organizat Mineriada? Nu ei? 

De ce nu ați luat dvs. puterea?

Bună întrebare. Cum să iei puterea? De la cine? Cum să o prezervi și să faci dreptate imediat, când toate structurile astea erau vii și făceau totul să nu piardă puterea și autoritatea pe care încă le aveau? În ce calitate să iau puterea? Nu m-am gândit nicio clipă la asta și, dacă m-aș fi gândit, ar fi trebuit să fiu nebun ca să cred că acest lucru era posibil. Ne-ar fi luat gâtul la primul colț, fără doar și poate. La șase săptămâni de la Revoluție, s-a convocat o ședință-fulger a Biroului Executiv al CFSN, format din 11 membri, printre care și eu. Dintre cei 11, singurul care nu fusese membru al PCR eram eu. Brucan, de comun acord cu Roman și cu Iliescu, a susținut teoria înscrierii FSN ca partid și participarea la alegeri. Teoria era că FSN nu poate să părăsească sfera puterii, ba chiar că are o datorie în sensul ăsta. Iliescu și Roman dădeau aprobator din cap. Brucan zicea că avem nevoie de un lider să înscrie partidul, să-l conducă și să se construiască România nouă. „Și omul ăsta nu poate fi decât“ – și s-au întors toți trei spre mine – „domnul Caramitru“, zice Brucan. Am crezut că nu aud bine, am râs căprește și am zis: „Păi, dacă ar fi așa, primii care ar trebui să plece sunteți voi“. „Hă, hă!“, au zis ei, dar am văzut că erau serioși. A fost momentul adevărului pentru mine. Nu fusesem membru de partid, mare lucru pentru timpul acela, eram artist, relativ cunoscut pulicului, ieșisem în stradă, eram primul care apăruse la TVR și am anunțat că Strada a câștigat. Toate lucrurile astea adunate făceau din mine, în ochii lor, exact ce le trebuia scos în față, pentru ca în spate să se petreacă tot ce doreau ei. Și mi-au mai spus că, dacă vreau, pot să candidez și la președinție, ca lider al partidului. Am spus, atunci: „Vă rog să mă iertați, din momentul ăsta, vă părăsesc. Mulțumesc, la revedere!“, și am plecat. Am mai rămas în sfera puterii până în mai, ca vicepreședinte independent al CPUN, am participat la alegeri pe liste de independenți, alături de Dinescu, de Pleșu și de Hăulică. N-am reușit, cum n-a reușit niciun independent din toată țara, au fost câteva sute, în afară de unul singur.
Antonie Iorgovan, „părintele Constituției“, care a candidat tot ca independent și care a fost ajutat de Iliescu să câștige. Vezi-Doamne, viitorul scriitor al Constituției trebuia să fie independent. 

Până la această scenă de la începutul lui februarie 1990, ce credeați despre trioul Iliescu-Brucan-Roman?

Până atunci, conștient sau nu, nu puteam face abstracție că în România erau patru milioane de membri de partid, iar cei mai mulți se simțeau vinovați și le era teamă. Ani mai târziu, am avut la Teatrul Național o conferință la care a apărut în public Vasile Mălureanu, fost general de Securitate. A fost invitat cineva de la CNSAS, care a povestit despre cum s-au ars, la Berevoiești, dosarele de Securitate, iar domnului Mălureanu i s-a adresat direct îmtrebarea dacă le-a ars. A spus că da, pentru că, explica el foarte doct, serviciile de informații, când se întâmplă o răsturnare atât de dramatică de sistem, trebuie să distrugă sursele de informații. Am sărit și i-am spus: „Nu vă supărați, nu de asta le-ați ars, ci ca să nu aflăm noi ce făceați voi!“. În interiorul serviciilor de Securitate, Miliție, Armată, existau organizații de partid comunist? Existau. Erau, în interiorul serviciilor, oameni în funcții care dețineau poziții în organizația de partid? Secretar de partid, secretar cu propaganda? Da, existau. Dacă la Securitate exista organizația PCR, ce discutau securiștii noștri iubiți, în ședințele lor de partid? Acei securiști care acum se declară ofițeri de informații. Discutau cum să pună în operă indicațiile partidului pe care îl reprezentau, membri fiind ai acelui partid. Instituția servea partidul. De ce în alte țări civilizate, serviciile de informații sunt obligatoriu apolitice? Tocmai pentru asta. De ce în SUA serviciile secrete îl judecă pe Trump și încearcă să-i descopere unele din lucrurile mai puțin ortodoxe pe care le-a făcut? Pentru că nu sunt membri în vreun partid. La noi, membri de partid erau și în Armată, și în Securitate. Aici stă tot secretul. Ar trebui căutați toți acești tovarăși din Securitate și văzut nu ce grad au avut, ci ce funcții au avut în PCR. Așa aflăm că Securitatea a fost brațul înarmat al partidului și toate porcăriile le-a făcut din acest motiv. 

În ultimii ani, s-a încercat o reabilitare a fostei Securități. Un exemplu este fostul general Iulian Vlad, plimbat la braț de unii foști șefi ai SRI. Credeți în „partea bună“ a Securității?

Imediat după Revoluție, Petre Roman, care era prim-ministru, a anunțat că trebuie să ne refacem serviciile de informații. Că o țară nu poate trăi fără asta, ceea ce, teoretic, e adevărat. Dar pe cine l-au pus șef? Pe Mihai Caraman, fost general de Securitate. Îmi amintesc de un episod din 27 sau 28 decembrie 1989, când Marin Sorescu mi-a telefonat și mă implora să trec pe la el. Mă duc și, foarte speriat, mi-a spus: „Uite, mi-a zis nevastă-mea ceva: «Dragă, sunt prietenă cu contabila-șefă de la Universitatea Ștefan Gheorghiu, care mi-a dat o listă și m-a rugat să ți-o dau ție sau cuiva care ar putea fi interesat de asta». Pe listă sunt vreo șase lectori care nu iau leafa la universitate, dar țin ore aici“. Lista o am și acum, știu cine sunt. O bună parte dintre ei au fost membri ai PSD, lideri ai partidului. Ce să cred eu din această listă, dacă ei dădeau lecții la Ștefan Gheorghiu, dar nu luau leafa de acolo? Că o luau din altă parte, nu?

Cine erau cei de pe listă?

Nu vreau să spun acum. Leafa venea de la Securitate, nu din altă parte. 

Am avut vreo șansă reală după Revoluție? „Pleacă ai noștri, vin ai noștri“, asta spuneți că s-a întâmplat. 

Un avantaj e că ei nu mai pot face oricum ceea ce fac. Șansa este că putem vorbi liber, că putem ieși pe stradă să demonstrăm. 

Cum ați privit violențele din 10 august?

Eram plecat din țară, cum s-a întâmplat să fiu și la Mineriadă, dar cei trei băieți ai mei au fost acolo, au fost gazați, alergați. Dacă eram în țară, eram și eu în Piața Victoriei, bineînțeles. Motivația UE față de ce s-a întâmplat atunci a fost perfect logică. A fost o încercare de încordare a mușchilor și de demonstrare a puterii de înăbușire a protestelor justificate. Asta au încercat, dar nu au reușit. Cum nu s-a reușit nici cu referendumul, care poate că ar fi trecut, dacă era organizat în condiții normale. Dar lumea a înțeles că toată această mișcare politică ar fi adus un avantaj cuiva care încerca prin asta să-și atragă o simpatie populară mai mare. Atunci, mușcându-și limba, oamenii nu s-au dus la vot. 

Ce fel de regim ne conduce acum? 

Compar ce se întâmplă azi cu greșeala pe care o facem mulți uitând în frigider un aliment care se alterează. Societatea noastră s-a alterat, crezând că democrația câștigată e de neatins. E de atins. Încercările de a modifica Legile justiției, Codul penal sunt evident făcute în favoarea cuiva, a mai multor cuiva. Ideea că suntem considerați idioți mă deranjează mai mult decât faptul că văd asemenea oameni la putere. Dar nimeni nu stă la putere o veșnicie, se va trece și peste acest episod, doar că trebuie să se treacă pozitiv. Mâncarea s-a împuțit. Suntem într-o zonă care miroase urât, trebuie extirpat răul. Avem o tradiție în hoție, nu e ceva nou. Vine de la Imperiul Otoman, de la cel Bizantin, nu mai vorbesc despre apropierea de ruși. Vă amintiți? Se spunea: „Noi ne facem că lucrăm, ei se fac că ne plătesc“. Se fura orice, carne, benzină, știuleți de porumb... Era acel mic furt oarecum nesemnificativ. Dar nu se fura de la cineva, se fura de la statul comunist, de la dușmanul de clasă, de fapt. Nu era corupția de tip nou, era acel mic furt de zi cu zi. 

Asta e tradiția furtului. Dar ar putea fi și o tradiție a prostiei? 

Cred că și eu am doza mea de prostie. Prostia mea e că am fost prea credul, prea romantic. Dar și așteptarea pe care am avut-o a fost uriașă, datorită faptului că în familia mea au fost atâtea tragedii comise de comuniști. Toți ai mei au făcut pușcărie. Nu mai vorbesc de tatăl meu care, după ultima, a și murit, n-a mai putut rezista. Mi-a spus: „Vreau să mor, nu mai pot! Nu mai rezist moral la ce s-a întâmplat cu mine“. Toate astea m-au făcut să cred că s-a schimbat ceva, la un moment dat. Iar când s-a schimbat, am fost atât de fericit, încât mi-am învins frica. Asta m-a costat, n-am fost realist pe cât a trebuit. Iar prostia mea este și a altora, probabil. Ne-am trezit puțin mai târziu decât ar fi trebuit. Dar prostia generală e credulitatea și micul interes. O sticlă de ulei, o pungă de zahăr, un tricou cu o inscripție, toate astea fac ca un naiv să spună: „El mi-a dat lucrul ăsta, eu mă duc după el“. E o prostie în spate, o virgulă mare care oprește un firesc drum de cunoaștere. Totuși, oamenii s-au mai trezit, în ultimul timp. 

Citește dosarul integral Revoluția din 1989 - Cine a tras în noi

Revoluția din 1989 - Cine a tras în noi

Binomul Armată-Securitate de la Revoluție. Poveste fără sfârșit

Revoluția din 1989 - Fără dreptate nici după 29 de ani

VIDEO Răzvan Theodorescu: „Am fost de patru-cinci ori la Jilava sa-l văd pe Stănculescu“

Șefii CFSN se cred imaculați

Revoluția din 1989 - Societatea Timișoara, despre securiștii vechi și noi

Mădălin Hodor: Securitatea și Revoluția, 29 de ani de diversiune

Iulian Vlad, „albit“ după Revoluție

Comentarii

Alege abonamentul care ți se potrivește

Print

  • Revista tipărită
  • Acces parțial online
  • Newsletter
Abonează-te

Digital + Print

  • Revista tipărită
  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
Abonează-te

Digital

  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
  •  
Abonează-te
© 2019 NEWS INTERNATIONAL S.A.