Ce ar însemna renunțarea la alternanța oră de vară? Vom avea dureri de cap?
Până acum nici măcar două sute de ani, pentru omul simplu, orientarea în timp nu se făcea după ceas, ci în modul cel mai simplu, după soare.
Prin părțile noastre, un calcul aproximativ ne spune că suntem la a treia sau, arareori, la a patra generație care se orientează după ora zisă oficială, indicată prin diverse tehnologii.
Până la aceste generații cu timp atent măsurat, trecerea timpului era marcată de răsăritul și apusul soarelui, dar și de momentul de la amiază, când soarele se înălța cel mai mult pe bolta cerească deasupra orizontului. În zilele cu nori, chiar și aceste momente erau aproximative. Acest ceas solar e adânc marcat în memoria colectivă și vedem asta cel mai clar în ritualul religios, cu slujbele sale de utrenie sau vecernie sau cu chemările la rugăciune din alte meleaguri în care același mers aparent al soarelui pe cer impune ritmul zilnic al omului și societății.
Motive economice, dar realități evidente
Ceasurile moderne sunt în definitiv printre primele instrumente ale globalizării care doresc să uniformizeze reperele timpului pentru noi toți, iar apoi, prin stabilirea fusurilor orare, să standardizeze măsurarea lui. În mod evident, această standardizare nu a putut fi făcută fără convenții. De ce ne raportăm la Greenwich, de ce este împărțită ziua în 24 de ore și nu 18 sau 36, reprezintă elemente ale istoriei măsurării timpului ale cărei detalii le putem culege din multe locuri și nu mai merită să le detaliem aici. Detalii în ziaruldeiasi
