92 ani de la nașterea lui Gheorghe Dinică. A fost respins de trei ori la Teatru. Se căsătorește la 60 ani

Mâine, 1 ianuarie 2026, marele actor Gheorghe Dinică ar fi împlinit 92 de ani. A fost unul dintre cei mai importanți și iubiți actori români, cunoscut pentru rolurile sale din peste 70 de filme, în special pentru personajele negative, motiv pentru care Horațiu Mălăele l-a supranumit „cel mai mare «rău» al cinematografiei românești”.

Gheorghe Dinică s-a născut într-o iarnă în Giulești, un cartier de periferie din București, și a crescut în familia extinsă, la unchi, mătuși și bunici.

Citește și: Cum a ajuns Dinică să zică „Nu trage dom' Semaca, sunt eu Lăscărică”, cea mai bună replică de film

92 ani de la nașterea lui Gheroghe Dinică. A fost respins de trei ori la Teatru. Se căsătorește la 60 ani

Despre copilărie și război, Dinică povestea:

„Da, m-am născut într-o iarnă în Giulești. Un cartier de periferie, cu o viață ca atare. Nu aveam costumație contra frigului. Purtam pantofi cu talpa de lemn. Am fost un copil liber, năzdrăvan, curios, crescut pe stradă și de prieteni mai degrabă decât de familie. Ce imagini din copilărie îmi revin în minte? Imaginea bombardamentului din 4 aprilie. Războiul n-am să-l uit niciodată. Am scăpat printr-o minune. Bomba a căzut peste casă și eu eram în pivniță; m-a scos afară suflul. În lumea debusolată de după război, în viața mea nedirijată de cineva, cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat a fost faptul că am descoperit cinematograful. Pe atunci era un sistem de proiecție non-stop, puteai să stai în sală până seara, când te dădeau afară la ora închiderii. Am văzut atunci o mulțime de filme. Filmul a fost o lume care a venit spre mine la momentul potrivit și mi-a dat o altă pornire. Teatrul? L-am descoperit mai târziu, la Național, când am văzut niște actori mari care m-au pus pe gânduri: Storin, Bălțățeanu, Manolescu și alții. Cinematograful din cartierul meu era prima mea școală. Săraci, săraci, dar puteam vedea filme la discreție.”

Crescând singur, Dinică nu a terminat școala, fiind nevoit să se angajeze pentru a supraviețui. A lucrat la poștă, difuzând presa, și în paralel a început să joace în trupe de teatru amator. Prin 1954, juca la Casa de Cultură a Sindicatelor, unde Nic Moldovan, asistentul lui Șahighian, înființase o trupă de teatru. Alături de Ștefan Radof, a jucat în spectacolul „Jocul de-a vacanța” de M. Sebastian.

Dinică despre primii pași în teatru:

„Mă simțeam așa de bine pe scenă, ca și cum eram acolo dintotdeauna. Nici eu nu știam exact de ce.”

Studii și formare artistică

În 1957, a intrat la Institutul Național de Artă Teatrală și Cinematografică București, la clasa profesoarei Dina Cocea, pe care a absolvit-o în 1961. La facultate i-a avut ca profesori pe Dina Cocea și pe Ion Cojar.

Despre metoda și învățăturile Dinei Cocea, Dinică spunea:

„Dina Cocea ne învăța să gândim și să căpătăm idei. Reținem stimularea gândirii, stăruința asupra detaliului, de ton, de gest, de mișcare, în munca de compunere a unui rol. Aș adăuga și a privirii, dacă aș ști că expresia ochilor poate fi determinată sau studiată la orele de actorie. Dar bănuiesc că jocul ochilor nu se poate studia, altfel nu-mi explic frecventele priviri absente și inexpresive de care am avut parte în multe spectacole într-o jumătate de secol. Sigur, acesta e un dar de la natură, îl ai sau nu-l ai, știu ființe deosebite ce atrag cu privirea ca un magnet, în sensul celor spuse de Caragiale la prima întâlnire cu tânărul Eminescu – niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru.”

Citește și: Dinică ar fi avut 89 ani. Băiat de cartier, respins la „teatru”. Își întâlnește iubirea la 60 de ani

Carieră în teatru

După absolvire, Dinică a jucat la Teatrul pentru Tineret și Copii, apoi David Esrig și Radu Beligan l-au chemat la Teatrul de Comedie, iar ulterior s-a mutat la Teatrul Național din București, unde a activat până la sfârșitul vieții.

Printre spectacolele remarcabile în care a jucat se numără:

• „Nuntă la castel” de S. Andras (1962), regia L. Giurchescu
• „Rinocerii” de Eugène Ionesco (1964), regia L. Giurchescu
• „Moartea lui Danton” de Georg Buchner (1969), regia Liviu Ciulei
• „Trei frați gemeni venețieni” de Aldo Matiuzzi Collalto (1973), regia David Esrig
• „Romulus cel Mare” de Friedrich Dürrenmatt (1977), regia Sanda Manu
• „Gaițele” de Alexandru Kirițescu (1978), regia Horea Popescu
• „O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale (1979), regia Radu Beligan
• „Așteptându-l pe Godot” de Samuel Beckett (1980), regia Grigore Gonța

Citește și: Profesoara lui „Pistruiatul” pleacă din țară după premieră. Renunță la actorie și nu revede filmul

După 1990, a jucat în spectacole precum:

• „Cine are nevoie de teatru?” de Timberlake Wertenbaker (1990), regia Andrei Șerban
• „Noaptea regilor” de William Shakespeare și „Merlin” de Tancred Dorst (1991), regia Andrei Șerban și Cătălina Buzoianu
• „Livada de vișini” de A. P. Cehov (1992), regia Andrei Șerban
• „O noapte furtunoasă” de I. L. Caragiale (1997), regia Mihai Măniuțiu
• „Azilul de noapte” de Maxim Gorki și „Cotletele” de Bertrand Blier (1998)

Prietenii și viața personală

Marin Moraru a fost prietenul său cel mai bun, cunoscându-se din Giulești încă de la 16 ani.

Citește și: Cum a ajuns Marin Moraru cel mai bun prieten al lui Gheorghe Dinică. „Lucrul ăsta îi lega”

Lucia Popescu Moraru despre prietenia lor:

„Gheorghe Dinică a fost de departe prietenul lui cel mai bun. Asta chiar dacă Marin al meu a legat cu multă lume amiciții deosebite. Dar în cazul lor a contat enorm faptul că au fost colegi de clasă și că se cunoșteau de la 16 ani. Gândiți-vă, aproape șase decenii petrecute împreună, și pe scenă și în film, dar și în viața de zi cu zi!”

În 1996, la 60 de ani, s-a căsătorit cu Gabriela Georgeta, despre care spunea:

„E o femeie care are o relație clară cu viața și care a făcut ordine în dezordinea existenței mele.”

Carieră cinematografică

Gheorghe Dinică a jucat în peste 70 de filme, fiind apreciat atât în România, cât și internațional.
Despre prezența sa pe platourile de film, Andrei Blaier spunea:

„Când intra pe platourile de filmare, toți actorii rămâneau încremeniți: actorii tineri, figurația, echipa tehnică, toți deveneau inhibați de prezența lui Dinică.”

Actorul lăsa replici memorabile, precum:

„Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană” – Filantropica

„Dom' Semaca, sunt eu, Lascărică! Dom' Semaca, vă rog să credeți că nu v-am trădat! Am fost adus aici cu forța!” – Cu mâinile curate

Despre propria meserie, Dinică spunea:
„M-am suit pe scenă și parcă eram acolo de când lumea! Asta este misiunea mea - să o duc și să fac tot ce pot mai bine. Asta e obligația mea față de frumoasa meserie pe care mi-am ales-o și față de spectatorii care mi-au dat toată dragostea și încrederea lor. Dar să știți că pentru mine nu este nicio greutate, pentru că tot ce am făcut de-a lungul vieții am făcut din dragoste pentru profesie și pentru oameni. Și acum, când văd că oamenii mă apreciază, mă simt răsplătit din plin.”

Despre comparația cu Robert De Niro, Dinică comenta:
„Ce legătură are Robert De Niro cu mine? Eu am studiat și jucat în România.”

Ultimii ani și moartea

Gheorghe Dinică a decedat pe 10 noiembrie 2009, ora 13:00, în urma unui stop cardiac sub ventilație. Era internat la Spitalul Clinic de Urgență București (Floreasca) din 22 octombrie 2009 și suferea de disfuncție multiplă de organe, șoc septic, insuficiență cardio-respiratorie, insuficiență renală cronică acutizată, insuficiență respiratorie acută (bronhopneumonie), disfuncție digestivă și hepatică.