VIDEO Părintele Constantin Necula: Biserica e prisma prin care se poate reflectat dorința românilor de unitate

Părintele Constantin Necula a vorbit la Newsweek Report despre dorul de țară, realizările și tristețile românilor din întreaga lume pentru care  Biserica este un spațiu spiritual de urgență, un loc prin care se poate reflecta dorința românilor de unitate.

Părintele Constantin Necula: Diaspora rămâne un spațiu în care e nevoie de prietenie

Newsweek România: Ați fost în ultimii ani foarte mult în diaspora, ați avut foarte multe conferințe, ați intrat în legătură cu comunitățile de români de acolo. De curând v-ați întors de la Vatican. Aș pleca de la această ultimă experiență. Cum a fost acolo?

Părintele Constantin Necula: Am fost între românii din Italia la o invitație a ambasadorului României pe lângă Sfântul Scaun și Ordinul Cavalerilor de Malta, domnul George Bologan, împreună cu prietenul meu Francisc Doboș. Conferința s-a ținut la un institut absolut remarcabil, în apropiere de locul în care a mărturisit sfântul Apostol Pavel.

Oamenii din sală au reprezentat multe din parohiile românești ortodoxe și catolice pentru că această conferință s-a făcut cu ajutorul capelanatului din Roma, a preoților catolici de acolo.  Ne-am întâlnit cu români ortodocși și catolici deopotrivă. Au și cântat un cor ortodox și unul catolic împreună. Preasfințitul Siluan, care este episcopul românilor ortodocși din Italia, a fost prezent și a rosit un cuvânt imediat după momentul în care a deschis lucrările conferinței noastre domnul George Bologan.

A fost o întâlnire de suflet. Pentru foarte mulți dintre românii aflați în sală nu eram necunoscuți. S-a văzut că vin la niște prieteni, la o discuție cu niște prieteni și noi ne-am bucurat foarte mult de asta. Diaspora rămâne un spațiu în care e nevoie de prietenie. E nevoie să-i întâmpini pe oameni cu prietenie și să le aduci aminte că sunt copiii unei națiuni care nu se pierde așa ușor.

De-a lungul vizitelor în diaspora observat elemente comune între comunitățile din țări diferite Statele Unite, Franța, Spania, Italia, Marea Britanie. Există ceva care-i unește pe români în spatele diferențelor culturale și economice, realităților social-economice în care trăiesc?

E ceea ce numesc ei dorul de țară, deși țara-i însoțește oarecum, mai ales că biserica este un fel de consulat spiritual al celor de acasă. Da, este un astfel de dor care macină foarte tare. Și oricât s-ar ține ei de tari, de bățoși, așa cum le zic eu, îi lasă așa un pic fragili pe tema aceasta.

Erau și foarte supărați la un moment dat, acum câțiva ani. Erau supărați pe tot ceea ce se petrece de jur împrejurul lor, nu doar în România. Și am spus că niciodată, cu încruntare și cu amăreală, nu poți să câștigi pacea și liniștea. Sunt oameni muncitori, marea majoritate dintre ei, oameni așezați. Cei care vin, în general, la biserică sunt oameni care privesc un pic dincolo de câștigul unor zile imediate. Sunt oameni dedicați muncilor pe care le fac.

Biserica Saint Suplice - Paris Foto: Facebook/Constantin Necula

Am cunoscut de la sudori, dulgheri și muncitori simpli, știu eu, femei de serviciu în casele altora, până la oameni care sunt așezați în funcții de răspundere, care conduc instituții foarte serioase din țările acestea și m-am bucurat să-i văd că sunt la fel de copii.

Toți sunt copiii părinților lor și nepoții bunicilor lor, mai ales nepoții părinților lor. Și oricât ar fi de mare bunăstarea pe care o cuprind în finanțe, în carduri, există o rană în corduri pe care încearcă să și-o vindece prin apropierea de biserică și de Dumnezeu. Trăsătura cea mai sinceră de caracter a lor este că ei cred în Dumnezeu ca un extrem de aproape cetățean al țării în care locuiesc.

Pentru mulți români din diaspora primul număr de urgență e cel al preotului

Cum cum îi ajută biserica pe românii plecați în afară? Sigur că acolo sunt foarte multe. O parte dintre ei au multe probleme. Sunt de multe ori și dureri și răni invizibile.

În primul rând e un spațiu spiritual, e un ATI de urgență, un spațiu de urgență pentru ei. În foarte multe rânduri primul număr de urgență de pe telefon lor este preotul. Mai cu seamă acolo unde preotul a construit comunitatea în timp, cu încredere. Sunt un soi de consulate duhovnicești ale țării.

În Italia, de exemplu, au avut chiar funcție consulară foarte multă vreme, ajutându-i pe români să reducă din deplasări, din cheltuieli, din așteptări fizice chiar în fața unor consulate. Se constată acum că ei văd biserica drept spațiu al încrederii în oameni și al redescoperirii încrederii.

Sunt niște familii, dacă vrei niște cartiere duhovnicești ale unor locuri extrem de agitate. De la nașterea de copii până la înmormântare celor care pleacă, să știi că biserica este tot timpul alături de ei.

Când spun nașterea copiilor nu mă refer doar la botez. Mă refer la preoții implicați în relațiile cu familie care se căsătoresc și așteaptă prunci, preoții implicați în ajutorarea celor bolnavi și uneori o fac și pentru cei de acasă.

Eu duminică am ajuns într-o astfel de parohie din Roma, care s-a așezat în subsolul unui oratoriu catolic și m-a impresionat foarte tare că am descoperit între cei care au venit la liturghie oameni cu care părintele paroh colaborează de ani de zile pentru a ajuta copii bolnavi, pentru a ajuta oameni bolnavi să vină spre Roma, să fie găzduiți.

De altfel, este și un proiect al Episcopiei Ortodoxe, Casa Nastasia se cheamă, pentru sprijinul mamelor și taților care vin să-și însoțească copiii la tratament în Italia. Le oferă un fel de găzduire, o betanie de sprijin în situațiile foarte grele, de altfel, ale bolii copiilor lor.

E un mecanism de transformare a energiilor umane în sprijin uman. Eu sunt foarte onorat de colegii mei de acolo din diaspora, care-și văd de treabă și muncesc foarte mult. Așa cum și în țară, știm că sunt foarte, foarte mulți care au construit în jurul bisericii proiecte care valorează enorm.

De multe ori biserica poate să ajungă acolo unde statul român sau autoritățile statelor în care locuiesc românii nu pot ajunge.  

Voiam să vă întreb acum despre situația românilor din Statele Unite și din Franța, unde e o presiune a integrării mai mare, cum reușesc sau cum îi poate ajuta biserica să-și păstreze tradițiile, limba?

Am să descriu un pic experiența de la Chicago, acolo unde, invitat de înalt prea-simțitul Nicolae pentru conferința teologică, am participat și la Summit-ul acela în prezența doamnei ministru de externe.

Dar între timp am vizitat spitalul de oncologie, un cămin de bătrâni, o echipă de fotbal, că știu că ai fost sportiv, în care antrenorul români ținea foarte mulți copii de toate naționalitățile în jurul său și educa foarte frumos.

Românii sunt o prezență pentru că în America n-ai cum să fi absență dacă vrei să supraviețui, ești. E mult mai mare presiune socială pe integrare. Am cunoscut și o parte dintre liderii, hai să spunem culturali ai zonei, oameni care scriu la ziare, oameni care apar în presă. Am cunoscut și personalități ale lumii politice americane, dar implicate în relația cu românii.

Pentru mine a fost foarte clar că Biserica este prisma prin care se poate reflecta dorința românilor de unitate și dorința românilor de a impresiona într-un fel pozitiv hârtia de turnesol a comunității americane. Din nefericire, constat că în continuare există o concurență între români în loc să fie o colaborare în foarte multe situații.

De exemplu, în momentul când se desfășura summit-ul acesta al românilor, neapărat într-o piață centrală dintr-o altă localitate, trebuia să se desfășoare altceva. Adică suntem proprii noștri dăunători. Ne dăunăm foarte mult prin orgolii, nu suntem atenți întotdeauna la ce ni se oferă și chiar credem că putem să biruim acolo unde n-au biruit alții.

Modelul comunității grecești, de exemplu, sau al comunității sârbe din America ar merita un pic urmărit și dezvoltat.

Dumneavoastră practicați o diplomație religioasă, cam asta cred că ar fi termenul. Cum se întâmplă în Franța, acolo unde secularismul este mai mai puternic? Cum reușiți să îndepliniți această misiune?

Eu n-am o misiune așa de diplomație bisericească. Colegii mei sunt acolo ambasadori, dacă vrei, ai ortodoxiei. Nu-ți trebuie mult ca să fii un om cu bun simț când ești preot. Cred că diplomația ține de bun simț.

Am și cunoscut oameni din diplomația reală, cei din consulatele și ambasadele românești, care cu bun simț au biruit unde n-au biruit mulți, cu telefoane și relații politice. 

În Franța e un pic mai ușor, pentru că de ani de zile Înalt Preasfințitul Iosif conduce acolo o așezare a misiunii pastorale a bisericii. Am fost în două comunități din marginea Parisului, să spunem așa. 

Prima a fost într-o vineri seara, când oamenii s-au strâns într-un număr absolut remarcabil și am rămas uimit de forța lor de a se strânge. O comunitate care dorește să-și cumpere propriul spațiu de manifestare.

În cealaltă comunitate am fost duminică la liturghie, iar preotul de acolo mi-a fost student și sunt tare bucuros pentru asta. Acolo a fost transformat un mare depozit într-o mare biserică. E prima dată în viața mea când am văzut o biserică în trei etaje. Jos, slujam liniștiți, la etajul unu stăteau părinții cu copii și la etajul doi, încă o dată părinți cu copii, mulți copii care la momentul împărtășaniei s-au revărsat toți în biserica în care slujeam Dumnezeiasca liturghie.

În alte comunități, de exemplu, în Italia, în timp ce eu am predicat, copiii au fost preluați și catehizați într-o altă încăpere alăturată locului în care se desfășura desfășura liturghia.

Diplomația bisericească înseamnă să dăm conținuturi reale cuvintelor pe care le rostim, să susținem dezvoltarea profesională a tinerilor.

În Franța, le-am și spus să nu fie supărați că au început copiii lor să vorbească franceză. Vorbesc cel mai bine dintre toți minoritarii francezi. Am avut așa intuiția de a merge într-o curte interioară a Sărbonei și să mă prind imediat care erau românii. Nu doar că mă recunoșteau și semnalizam în flash-uri pe contrasens, așa ca să citez, ci pur și simplu i-am auzit vorbind o limbă franceză gramaticală de mare calitate.

Arată odată în plus că s-a făcut școală și că ceea ce am transferat copiilor noștri prin școala de limbă franceză care s-a dezvoltat în România atâta amar de timp a crescut și a rodit foarte bine.

Eu cred și acum că noi n-am plecat peste hotare ca să ne întoarcem neapărat acasă, ci pentru că pur și simplu oamenii au vrut o altă emancipare, de diferite nuanțe, fiecare după nevoia și cultura sa.

Dar ceea ce este foarte, foarte important este că acești copii au biruit în locul în care părinții lor aveau nevoie să biruiască. Sunt copiii crescuți bine, școliți bine, mulți dintre ei.

Să vezi cu câte simplitate spun: sunt student la Sorbona. Și noi cădeam așa pe spate acum câțiva ani, când auzeam asta. Normalitatea, pentru ei, este să ia premii internaționale în cercetare, ori asta arată că oamenii aceștia și-au crescut copiii după un profil foarte bun, exigent.

Biserica n-a făcut decât să strângă aceste energii laolaltă. E impresionant să vezi cum somități ale lumii cotidiene vin în biserică cu smerenie și stau împreună cu oamenii, povestesc, se sprijină unul pe celălalt. Și asta se întâmplă și în Italia, Spania, Luxemburg, Germania.

Cred că, de fapt, medierea binelui este misiunea cea mai importantă pe care o avem de îndeplinit ca preoți în ceea ce avem de făcut.

La Vatican a mai simțit un lucru foarte important, prezența preoților în cotidianul Vaticanului susținută foarte mult de domnul ambasador. Că și breproților recocatolici catolici, fac ca profilul României să fie mult mai amplu, mai luminos, mai destins.

E foarte important ca lumea să înțeleagă că nu suntem în spațiu al sălbăticiei și că nu, nu ne identificăm cu nicio altă Biserică Ortodoxă. Suntem Biserica Ortodoxă Română. Și asta, lucruri foarte important.

Din ce-mi spuneți, interesant e faptul că deja copiii românilor aflați în străinătate au performanțe și universitare, și profesionale, dar se adună totuși în continuare în Biserica Ortodoxă Română. Aveți niște momente care v-au emoționat în mai tare în aceste deplasări la dumneavoastră?

Da, eu sunt foarte impresionat că primesc premiu de la copii, îmbrățișări și pupici în continuare. Sunt copiii care, de exemplu, nu vorbesc limba română foarte fluent, dar când ne vedeam îmi povesteau că au citit cărțile pe care le-am scris sau mă recunoșteau din podcast-urile ascultate de părinți.

Asta m-a distrat cel mai tare, unul dintre puști, la Birmingham mi-a spus: tu ești părintle de pe podcast.  Adică el nu înțelegea foarte bine româna, dar se uita la podcast-ul respectiv. Eu am rămas foarte impresionat. E clar că lumea are nevoie de sprijin. E clar că avem nevoie de încurajare. Rubrica de la TVR zi de zi este o astfel de încurajare. Este o galerie continuă făcută unor oameni obosiți, osteniți. Pentru mine, recunoașterea asta pe care copiii o fac mă bucură foarte tare.

La un moment dat, în Chicago, spuneau că ar trebui să le predic în engleză și le-am spus că în engleza pe care o vorbesc eu nu cred că vor să le predic copiilor lor. Dar ne-am ghidușit împreună, am desenat, a glumit. În rest, eu cred că biserica poate emite în toate limbile pământului dacă preotul care o slujește emite în limbajul inimii.

Copiii au, știu foarte bine ce le spun și am rămas foarte buni prieteni. Încă mai primesc inimioare și pupici câteodată pe telefon și asta într-un fel sau altul, ne motivează să mergem mai departe.

Și nu în ultimul rând, copiii sunt practic brațele de rugăciune ale Bisericii. Noi ne bazăm pe ei că se roagă. Ei știu că noi ne bazăm pe ei că se roagă și suntem foarte mândri de ei că au reușit să facă ceea ce noi, la vârsta copilăriei lor, nu prea îndrăzneam să gândim că am putea face.