Povestea unui român care a făcut accident vascular. Cum se chinuie să se recupereze în România. Recuperarea sa itinerantă îl transformă în victimă. Ministerul Sănătăţii nu demonstrează consecvent că doreşte să oprească tragedia aceasta cât ţara.
● 60.000 – 70.000 de AVC-uri ischemice anual ● Recuperarea itinerantă – o frână în calea însănătoşirii rapide a bolnavului post-AVC ● Un genocid tăcut: mulţi pacienţi nu mai ajung într-un centru de recuperare sau nu fac destulă recuperare ● Cum îţi micşorează statul român şansele de însănătoşire ● 20.000 de lei lunar costă recuperarea la domiciliu ● Cum să ieşi din tratamentul de recuperare pe picioarele tale ●
AVC înseamnă “accident vascular cerebral”. Principalele cauze sunt tensiunea arterială, fumatul, colesterolul (sedentarismul, combinat cu regimul alimentar gras) şi diabetul.
Povestea unui român care a făcut accident vascular. Cum se chinuie să se recupereze în România
Un pacient post-AVC are probleme de mişcare/autonomie şi de comunicare/afazie. E foarte emoţional. Se adaptează greu la noua sa condiţie. Calitatea vieţii sale are de suferit. Are nevoie de toaletare, analize medicale complexe şi scumpe (CT, RMN, angiografie, doppler etc.), îngrijire medicală intensivă, kinetoterapie, logopedie.
După stabilizarea neurologică (ce poate dura şi luni de zile), îi trebuie mult timp pentru recuperare. Prin AVC-ul ischemic, o parte din creier se necrozează, nealimentat cu sânge. Partea necrozată îndeplinea diverse funcţii, de exemplu cele motorii, ori cele cognitive.
Ne referim în primul rând la AVC ischemic. Cel hemoragic e mult mai grav: 50% din cazuri duc la deces. La AVC-ul ischemic, comanda neuro pentru mişcare şi vorbire de exemplu se mută treptat din zona afectată, prin aşa-numita neuroplasticitate, în părţile sănătoase ale creierului, în timp.
Citeşte şi: Primul spital construit din donațiile românilor a început să funcționeze. Primii copii, transferați
Recuperarea poate dura foarte mult. Pacientul din exemplul nostru concret a ajuns la o secţie bună de Neurologie din Bucureşti, aproape pe picioarele sale, cu maşina familiei, şi a fost stabilizat. A doua zi, nu mai rostea decât stereotipul verbal “da” şi avea piciorul şi mâna dreapta hemiplegice.
Atacul vascular masiv a fost stabilizat într-o lună de internare. A urmat transferul la unul dintre puţinele centre de recuperare din Bucureşti, unde are şi kinetoterapeut, şi logoped psihoterapeut. Un pacient post-AVC e foarte emoţional.
El îşi ridică treptat cognitivitatea, pe măsură ce se însănătoşeşte, şi înţelege în ce situaţie e, gradual. Aceasta îi produce furie, disperare, frustrare. Şi faptul că înţelege ce i se spune, ce e întrebat, formulează în minte răspunsuri coerente şi se aude spunând stereotipul verbal, care poate fi de exemplu “da”, ori “turu-turu”, ori “opa-opa” etc. îi creează o supărare deosebită.
Citeşte şi: 30.000 lei/lună salariu, 4 case are managerul spitalului Pantelimon unde ar fi multe morți suspecte
Pentru a reuşi să-şi folosească piciorul şi mâna, trebuie să facă kinetoterapie şi logopedie foarte mult timp. Se poate recupera 100%, dar trebuie să lucreze mult, în sesiuni care pentru el sunt ca antrenamentele foarte intense, pentru un sportiv de performanţă.
Pentru a continua recuperarea la domiciliu, trebuie întâi să fie capabil se mişte singur, cu sprijinitor, altfel îl condamni la invaliditate pe viaţă şi îi scurtezi dramatic existenţa.
În România, un pacient post- AVC trăieşte în medie 3-4 ani. Nu există o reţetă-tip de recuperare. Nu sunt doi pacienţi care se recuperează la fel de repede sau la fel de bine. Un pacient se poate recupera complet, 100%, în trei luni, altul în trei ani.
Un om ce a făcut AVC ischemic are şanse mai mari dacă face recuperarea mai repede. Dacă întârzie, recuperarea e parţială şi rămâne cu sechele. Pacientul nostru este condiţionat însă de legislaţia din România să se mute dintr-un spital în altul, pentru a se recupera, pentru că CNAS nu decontează stagii de spitalizare mai mari de două - trei săptămâni.
Citeşte şi: Construcţia a trei spitale regionale de urgenţă este mult întârziată
Aşa că el trebuie plimbat luni de zile la rând, din centru de recuperare în centru de recuperare, lucru care-l frânează în însănătoşirea sa. Până la închiderea ediţiei, Ministerul Sănătăţii nu a răsuns la întrebările Newsweek România.
Vasile Barbu, preşedintele Asociaţiei Naţionale pentru Protecţia Pacienţilor: “Aceasta a făcut şi obiectul unor solicitări ale noastre, să găsim o soluţie, să nu mai aplicăm reguli legate de recuperare egale, pentru toate categoriile de patologii.
AVC beneficia de două ori pe an de stagii de câte 12 zile. Nu se spunea când, cum, putea să le facă oricând. La AVC, dacă nu faci recuperare imediată, degeaba o faci mai târziu, şi cu costuri foarte mari”.
Când pacientul post-AVC ajunge acasă, înainte să fie recuperat, pentru că nu are un loc unde să se interneze, e condamnat să rămână cu handicap. Iar serviciile medicale sunt foarte scumpe.
Pacient post-AVC acasă. Cost îngrijire: 20.000 de lei lunar
O toaletare parţială costă 120 de lei, una totală 150. Cu două parţiale zilnic şi câteva totale, într-o lună te costă cam 7.000 de lei. O şedinţă de kinetoterapie, la domiciliu, e 150 de lei. În 30 de zile, te costă 4.500 de lei.
Un logoped cere 200 – 250 de lei, pentru 50 de minute. La o şedinţă pe zi, în 30 de zile, familia plăteşte 6.000 de lei. Plus medicamente, pampers, şerveţele umede. Estimat – încă 4.000 de lei lunar.
Total: peste 20.000 de lei/lună. Familia nu poate asigura servicii medicale, în regie proprie, fără să plătească: o mamă sau un soţ nu pot fi infirmier, kinetoterapeut şi logoped psihoterapeut.
Foto: Pexels/Ryutaro Tsukata
Toaletarea unui om matur e o afacere complicată: bolnavul nu poate fi manipulat ca bebeluşul, nu are 3 kg. La spital, toaletarea tipică este realizată de două infirmiere. Pe de altă parte, 14 zile la un spital privat costă de la 10.000 de lei în sus.
Sunt cel puţin trei spitale private bune sau foarte bune, în sudul României, cu kinetoterapeuţi, dar fără logopezi psihoterapeuţi. Şi la stat există această situaţie, dar nu peste tot.
Cine nu are bani e condamnat
“Acoperirea părţii de logopedie ţine strict de management. Nu-ţi impune Ministerul Sănătăţii sau CNAS să nu faci. Ai statul de funcţii şi găseşti bani. Noi am avut toată deschiderea, din partea ministerului”, spune Adrian Miulescu, managerul INRMFB (Institutul Naţional de Recuperare, Medicină Fizică şi Balneologie), de la Spitalul Filantropia.
INRMFB face două şedinţe de kineto şi una de logopedie, cinci zile pe săptămână. Un spital privat chestionat de Newsweek spune pe faţă că nu are logopezi. Celelalte două, la care ne referim, au psihoterapeuţi care nu ştiu logopedie, deci nu ştiu să deblocheze afazicul post-AVC, a aflat Newsweek.
Oricum, cine nu are bani îşi condamnă ruda la moarte. Apar complicaţiile şi starea sa de sănătate se înrăutăţeşte progresiv. E normal aceasta? E vorba despre oameni ce contribuie o viaţă la asistenţa medicală a altora.
Când le vine lor rândul, au dreptul la tot aportul financiar al statului, pentru sănătatea lor, nu să sară traumatizant dintr-un centru de recuperare în altul – iar asta dacă sunt norocoşi.
Pacientul se adaptează foarte greu la schimbarea spitalului
O recuperare post-AVC itinerantă, dintr-un centru de recuperare într-altul, e o idee foarte proastă, din cauza adaptării dificile a pacientului. Acesta se obişnuieşte greu cu mediul, medicul curant, asistentele, infirmierele, kinetoterapeuţii, logopedul cam într-o săptămână de la internare.
Când începe să se recupereze mai bine... trebuie transferat în altă parte. Numai mutarea cu salvarea, dintr-un spital în altul, şi tot e foarte stresantă. Porneşte sirena, maşina goneşte, pacientul plânge, or, exact de asta nu are voie: tensiunea sa trebuie ţinută sub control, altfel poate să facă alt AVC.
Foto: Pexels/Ryutaro Tsukata
Uneori, o salvare de la Ambulanţa Bucureşti vine şi la cinci ore după ce a fost comandată, iar una privată costă între 500 şi 1.000 de lei. Mutarea cu o salvare privată, ce vine imediat, costă între 500 şi 1.000 de lei.
Apoi, pacientul o ia de la capăt şi îşi continuă recuperarea, după alte zile complicate de adaptare. Alte feţe, alte obiceiuri, alte reflexe cotidiene. Omul nu este un sac cu cartofi, pe care-l arunci într-un portbagaj şi-l transporţi unde vrei, prin hârtoape.
Sechelele şi traumele pacientului post-AVC
Trec 2-3 săptămâni şi urmează altă mutare. Infernal. Nu poţi să-i spui pacientului: “CNAS nu ne decontează decât 2-3 săptămâni de spitalizare aici, deci trebuie să te muţi din nou”. Pacientul nostru post-AVC mai evoluează puţin, dar peste puţin timp iar trebuie să schimbe locul, ca nomadul.
La finalul unei asemenea călătorii dureroase, din spital în spital, prin mai multe centre de recuperare, pacientul nostru rămâne cu sechele şi cu traume, este umilit şi îşi pierde respectul faţă de sine. Sechelele şi traumele înseamnă alţi bani, pentru şedinţe complexe de psihoterapie. Scoate-i omului sirena salvării din cap. Descâlceşte-i amestecul de asistente, infirmiere, brancardieri şi kinetoterapeuţi din minte.
Surse din CNAS ne-au declarat că acest sistem, cu 2-3 săptămâni de internare, apoi externare, apoi iar internare şi tot aşa a fost instituit acum câţiva ani. La informatizarea sistemului, instituţia a făcut două descoperiri. Prima: în evidenţe, erau 24 de milioane de asiguraţi.
Prevalarea de informatizare
Numărul acestora a fost înjumătăţit, după câteva zile de scandal monstru. Cauza erorii: fiecare asigurat apărea în evidenţa locală, fiind dublat în cea naţională.
A doua descoperire a fost că un număr foarte mare de români, de regulă în etate, consuma servicii spitaliceşti, luni sau ani de zile, pentru că familiile lor nu puteau să le mai asigure calitatea vieţii şi îi ţineau în spitale, pe banii CNAS.
Casa şi Ministerul Sănătăţii ar fi instituit regula că nu se decontează mai mult de două - trei săptămâni de internare, ca să rezolve problema. Dar persoanele foarte în etate, ce au nevoie de servicii de paliaţie, la finalul vieţii, ar trebuie să fie în azile. Or, asta este o altă poveste, din alt scandal. Pacienţii post-AVC n-au nici o vină pentru aceste lucruri.
Economie de bani, economie de sănătate
Principalele tipuri de afecţiuni ce pot necesita luni întregi de recuperare sunt cele cardiace, cele ortopedice şi AVC-urile. Înţelegem că ministerul a dorit să economisească bani, prin regula celor 2-3 săptămâni.
Dar banii economisiţi prin această internare limitată, la unii dintre bolnavi, care chiar se fac bine stând atât de puţin, puteau fi folosiţi deja, de mulţi ani, pentru crearea de noi paturi pentru recuperarea AVC şi internarea acestor bolnavi cât timp e necesar, ca să se însănătoşească. Şi pentru recuperarea ortopedică, şi pentru cea cardio.
Noi accentuăm pe pacienţii post-AVC pentru că sunt foarte mulţi. Dr. Ionela Camelia Ralea spunea în anul 2022 că în România au loc anual cam 60.000 – 70.000 de AVC-uri, dintre care 55.000 sunt ischemice, conform ArcadiaMedical.
“Nici un sistem sanitar din lume nu ar avea cum să acopere nevoile astea”, spune Adrian Miulescu, managerul INRMFB. Aşa este, dar se poate mai bine şi mai mult. Un pat de recuperare nu e doar un pat de recuperare. El înseamnă un întreg sistem medical: medici, asistente, infirmiere, brancardieri, tehnică medicală, spaţiu spitalier, medicamente. Trebuie să ai o sală de sport. Toate acestea înseamnă o investiţie serioasă.
Subfinanţare
Calculele se pot face pe pat, ori pe categorii de cheltuieli. “Pe un episod de două săptămâni de internare”, spune Vasile Barbu, “un pat de ortopedie costă peste 2.000 de euro, adică peste 4.000 de euro lunar. La AVC, e şi mai scump.
Costurile la un spital privat sunt foarte mari, mai ales că pacientul vine la recuperare după o perioadă în care a cheltuit foarte mulţi bani”.
La Institutul Naţional de Neurologie şi Boli Neurovasculare, o instituţie admirabilă, exista în anii '90 un centru de recuperare, unde erau duşi pacienţii stabilizaţi in Institut. A fost desfiinţat. Era o idee excelentă.
Sirena urlă deasupra capului
Pacientul post-AVC nu se trambalează 10 kilometri, cu sirena urlând deasupra lui, gonind pe linia de tramvai, ca să îi schimbi salonul şi pavilionul spitalier în care începe recuperarea. E inuman.
Alături, la Spitalul de Boli Cronice “Sf. Luca”, găseşti un pat de recuperare după ce aştepţi luni de zile. Pacientul nostru speră să ajungă aici după 30 iunie. Foarte târziu. Până atunci, timpul trebuie umplut cu alte secţii de recuperare? Unde? E o întrebare la care nu există răspuns.
La Spitalul Clinic Universitar “Elias”, la etajul trei, o instituţie medicală generalistă, la Centrul de recuperare condus de profesorul Mihai Berteanu, o somitate, este aceeaşi situaţie. Oamenii aceia, medici, asistente, infirmiere, muncesc ca-n mină, ca-ntr-o uzină. Dar sunt paturi puţine, faţă de câte ar trebui să fie, având în vedere numărul cazurilor de AVC.
Incomunicado
Să recapitulăm: pacientul nostru, care a făcut un AVC ischemic masiv (adică un blocaj în transportul sângelui, pe o arteră, spre creier), a stat o lună la o secţie de Neuro, pentru stabilizare. Apoi a început să sară ca ţapul, din centru de recuperare în centru de recuperare, enervându-se la fiecare mutare şi încetinindu-şi astfel recuperarea neurologică.
A auzit medicii foarte stresaţi, fiecare cu 30 de pacienţi pe cap, spunând, de faţă cu el, uitându-se-n hârtii: “Noi credem că nu înţelege ce-i spunem” şi s-a enervat şi mai tare, din cauza asta, pentru că nu putea să le spună: “Ba înţeleg perfect, dar nu vă pot demonstra asta!”.
Într-un târziu, unde medic a spus: “Înţelege” şi pacientul s-a enervat din nou: “Atâta timp v-a trebuit să vă prindeţi?”, pentru că ştie că a pierdut timp preţios. Toate aceste lucruri îl costă sănătatea lui, care e preţioasă.
Salarii foarte mici
Lângă Spitalul Filantropia, există o clădire cu risc seismic, dezafectată, de peste 4.000 mp, la extremitatea căreia, înspre Bd. Mihalache, este Institutul Naţional de Recuperare, Medicină Fizică şi Balneoclimatologie (INRMFB).
Aici, în clădirea dezafectată, a fost vechiul Institut Oncologic. Clădirea e acum de nefolosit. Se spune că are radiaţii, de la vechea aparatură folosită. Mai e şi cu bulină roşie, şi obiect de litigiu între Primăria Bucureşti şi o terţă parte.
Ruina aceasta ar trebui demolată şi în loc construit un mare corp de clădire, inclusiv cu extinderea eventuală a INRMFB. Ori poate ranforsată seismic şi făcută ca nouă, dacă se ajunge la concluzia că nu mai radiază şi nu sunt nosocomiale.
Vechea clădire a Institutului Oncologic, dezafectată. Foto: Google Maps
În România, în ultimii opt ani, nu s-a reuşit construirea a cinci spitale regionale. Singurul proiect reuşit, de spital nou, a fost realizat de un ONG, “Dăruieşte Viaţă”, pus apoi la dispoziţia statului român. Zilele acestea, noua clădire de la Spitalul de copii "Marie Curie" a început să funcţioneze.
În spitalele din România însă salariile sunt atât de mici, încât pur şi simplu se dă anunţ că se fac angajări, prin concurs, şi nu vine nimeni. Sau vin prea puţini, pentru a se putea asigura tot pachetul de servicii medicale, 7 zile din 7. Este tot un aspect al subfinanţării spitaliere.
Mai revoltător decât “taxa pe boală”
Constituţia României, art. 34, “Dreptul la ocrotirea sănătăţii”:
"(1) Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat.
(2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice.
(3) Organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate şi recuperare (s.n.), controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale, precum şi alte 14 măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii”.
Aşadar: ce face Ministerul Sănătăţii? Ce fac legiuitorii? Ce stabilesc ei, conform legii? Se vorbeşte despre aşa-numita “taxă pe boală”. Da, este revoltător ca, exact atunci când eşti bolnav, statul să-ţi ia cu 10% mai mult din venitul tău brut, în loc să-ţi dea bani, să te ajute, ori măcar să te lase-n pace, pe acelaşi venit.
Dar nu cumva e mai revoltător să omori nişte oameni, prin această recuperare itinerantă absurdă sau prin faptul că nici măcar aceasta nu este posibilă, pentru că nu ai unde să o faci? Mai ales în cazul pacienţilor post-AVC, care-şi pot reveni 100%, dacă au unde să o facă. Nu ajung cadre medicale admirabile, empatice, dedicate, mai trebuie şi reglementări legale pe potrivă, care să le ajute să lucreze.
Să ieşi din recuperare spitalieră pe picioarele tale
Teoretic, ar trebui ca un pacient post-AVC să intre la recuperare într-un centru de profil şi să iasă din el peste luni de zile, dacă aşa e nevoie pentru recuperarea sa, pe picioarele sale, cu susţinător, capabil să continue recuperarea în regim ambulatoriu.
Dar “nu există locuri în toate spitalele din România, ca să ţii un pacient, până se reface”, spune Adrian Miulescu, managerul INRMFB (Institutul Naţional de Recuperare, Medicină Fizică şi Balneoclimatologie).
Da, dar e la fel de absurd să-l muţi dintr-un spital în altul. Oricum el ocupă un pat, doar că acesta se mută prosteşte dintr-o unitate spitalieră într-alta, fiind bugetat inutil când într-un loc, când în altul, fără nici o logică. Ce se întâmplă totuşi atunci când un spital ţine un pacient peste perioada cât poate să deconteze 100%, de la CNAS?
Câte cazuri grave?
“Spitalele publice nu-şi pot permite ca la reinternarea unui pacient să deconteze doar 10% din suma respectivă. Nu decontează CNAS. Noi trebuie să ne asigurăm sustenabilitatea financiară, pe termen lung”, răspunde Miulescu.
Şi totuşi, câte cazuri grave sunt, din cele, să zicem, 50.000 anual? Să fie a cincea parte? Statisticile Ministerului Sănătăţii, prin DSP-uri, ar trebui să spună cât, pe judeţe. Să zicem că e vorba despre a cincea parte.
Ai nevoie de 10.000 de paturi de recuperare în toată ţara? Modelezi matematic, în funcţie de distribuţia pe judeţe şi faci secţii mai mari sau mai mici, la spitalele existente. La Focşani, la Sf. Pantelimon. La Suceava, la Spitalul Judeţean de Urgenţă. La Galaţi, la Oradea, mai multe sau mai puţin, conform statisticilor oficiale.
Institutul Naţional de Boli Neurovasculare Foto: innbn-bucuresti.ro
La Bucureşti, mai faci 500 de paturi, la INRMFB. Reînfiinţezi secţia de recuperare de pe lângă Institutul de Neurologie, din curte de la Spitalul Obregia ş.a.m.d.. Efectul este că, la fiecare leu investit în recuperare, populaţia activă recuperată astfel, revenită în Muncă, aduce bani la buget, în loc să fie o grupare de infirmi, care consumă ajutoare sociale.
Paliaţie
Care este alternativa la centrele de recuperare? “Există programe, prin Ministerul Sănătăţii, de îngrijiri paliative la domiciliu”, spune managerul INRMFB, afirmând că este bine pentru bolnav să îşi regăsească propriul cămin şi să stea cu familia.
Da, aşa este, dar noţiunea de îngrijire paliativă şi de paliaţie e de regulă folosită când vorbim despre bolnavii incurabili sau despre persoanele foarte în etate, aflate în fază terminală, în ultimii ani sau în ultimele luni de viaţă.
Pacientul nostru post-AVC, care se plimbă de luni de zile, dintre centru de recuperare în centru de recuperare, este vindecabil, poate chiar 100%, poate nu, dar el nu e beneficiar de servicii medicale paliative, ci de tratamente de recuperare. Readucerea lui în Muncă este un avantaj pentru stat: costurile de după însănătoşire, cu acesta, sunt minore.
În schimb, dacă e pensionat pe caz de invaliditate, asistenţa socială pentru el (de exemplu, indemnizaţia de invaliditate provizorie sau definitivă, ori pensia anticipată pe caz de boală) marchează plăţi de la stat în sume foarte consistente, ca ordin de mărime, la nivel naţional.
Birocraţie
În relaţia dintre aparţinătorii pacientului post-AVC, ce se ocupă de formalităţile cu statul, şi Ministerul Muncii, apar alte probleme. De la momentul externării pacientului post-AVC, după recuperarea spitalieră, filiala DGASPC de care ţine pacientul face până la 45 de zile de anchetă socială.
De-abia apoi pacientul poate primi o indemnizaţie de invaliditate provizorie. Până atunci, familia suportă tot. Şi tot de-abia mai apoi el poate beneficia de servicii de recuperare la domiciliu decontate de CNAS, timp de 90 de zile nominale.
Ca să nu mai spunem că aprobarea unui dosar de pensionare anticipată e o afacere şi mai complicată. Dar măcar la acest capitol, de la momentul când ai depus actele, până la aprobare, se calculează şi iei toţi banii din urmă, cumulat.
Cea mai mare problemă: logopezii
Nici serviciile la domiciliu pe banii CNAS nu sunt suficient de dense pentru o recuprare optimă. O infirmieră vine o dată pe zi. Dacă vrei să vină de mai multe ori, plăteşti în plus, la mica înţelegere.
Un kinetoterapeut vine pe banii statului, de 2-3 ori pe săptămână. Iarăşi, mai mult, dacă vrei, te costă, îl plăteşti.
Cel mai simplu e să faci tu kinetoterapie cu bolnavul, în completarea specialistului, dar pentru asta trebuie să ai aptitudini, timp, forţă fizică, răbdare, tenacitate şi să-ţi mai şi convingi ruda să se lase pe mâna ta.
"Spune ROŞIE"
Cea mai mare problemă sunt logopezii psihoterapeuţi, foarte greu de găsit. Serviciile de logopedie nu sunt decontate de CNAS: te descurci cum poţi, pe piaţa liberă.
Când vine un logoped, îţi doreşti să fie nu numai un simplu psihoterapeut, ce-i spune pacientului “Spune ROŞIE””, ci unul de meserie. Aşa cum, în oglindă, îţi doreşti să fie nu doar un simplu logoped, ci să ştie şi psihoterapie, adică să fie capabil să deblocheze pacientul.
Dacă, la finalul unui an de la momentul la care pacientul nostru a făcut AVC-ul ischemic de la care am pornit avem un om pe picioarele sale, capabil să meargă singur şi să vorbească, să comunice, să relaţioneze social, atunci asta a fost după un an foarte greu, costisitor, de luptă îndârjită cu tarele sistemului. Pe care le-am detaliat mai sus, cu lux de amănunte.
